Roma este unul dintre oraşele despre care există mii de legende şi mituri, multe dintre acestea fiind legate de statuile „vorbitoare“,
relatează site-ul mitiemisteri.it
Statuile „vorbitoare“ au multe de povestit, atât în imaginarul popular, de unde le provine numele, cât şi ca figuri mitologice, ele fiind cel mai bun exemplu despre modul în care o imagine „spune“ o poveste şi devine automat un simbol. Povestea acestor statui începe în secolul XVI, într-o Romă renascentistă, unde puterea şi bogăţia cardinalilor creşteau peste măsură, fără a ţine cont de „masacrul“ la care erau supuse vechile clădiri romane, „dezbrăcate“ de marmura lor, folosită mai apoi pentru a „îmbogăţi“ casa mai-marilor vremii, care trebuia să îşi expună aşa cum se cuvine bogăţiile. Poporul roman, dezamăgit şi scârbit de aceste practici, folosea statuile „vorbitoare“ ca pe o armă ironică împotriva puterii teocratice a papilor, a guvernului şi a personajelor de prim-plan. În acest fel, satira latină a revenit la viaţă prin intermediul statuilor, unde erau plasate denunţuri politice sau sociale anonime, scrise în latină, care au fost numite „pasquinate“, de la numele celei mai cunoscute statui de acest fel, Pasquino. Aceste epigrame scrise pe statuile „vorbitoare“, care au precedat într-un fel libertatea presei, au fost singurul mijloc disponibil pentru romanii vremii de a protesta împotriva nedreptăţilor comise de prelaţi.
Romanii nemulţumiţi alipeau în cursul nopţii diverse bilete de aceste statui pentru a deconspira fapte reprobabile şi a propaga satire. Veştile de pe statui se răspândeau repede prin oraş, iar în nopţile următoare unele ştiri primeau răspuns sau completări la o altă statuie „vorbitoare“.
Acest gen de critică era pedepsit prin legi, ajungându-se până la pedeapsa cu moartea, dar conspiratorii ori nu erau prinşi, ori erau graţiaţi după un timp.
Pasquino „vorbăreţul“
Cea mai „vorbăreaţă“ dintre statui a fost, fără îndoială, Pasquino. Numeroase colecţii de texte şi inscripţii au transmis peste ani epigramele. Una dintre cele mai cunoscute „pasquinate“ este cea adresată Papei Urbano VIII, din familia Barberini, care a luat familiei Bernini elementele de bronz din Pantheon pentru realizarea baldachinului din Bazilica Sfântul Petru (1633): quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini.
Din 1501, Pasquino se află în apropierea pieţei Navona, într-un colț al Palatului Braschi. Faptul că această statuie fără faţă şi fără braţe a făcut parte din grupul statuar Menelau sprijinindu-l pe Patrocle (o copie a grupului statuar elenistic) este aproape irelevant. Din momentul în care statuia a fost amplasată aici, în 1501, a devenit cea mai „zgomotoasă“ dintre statuile „vorbitoare“, ajungând un simbol al satirei romane, anonimă, doctă şi populară. Din câte se pare, sculptura a primit acest nume – care nu are nimic de-a face cu mitologia – pentru că în zonă se afla atelierul unui meşteșugar deosebit de sarcastic, numit Pasquino.
Satira romană
O altă statuie „vorbitoare“ celebră este Madama Lucrezia, o figură masivă, provenită dintr-un templu dedicat zeiţei Isis, care reprezintă, probabil, o călugăriţă din acest cult sau chiar pe însăşi Isis. Printre statuile care au reuşit să cucerească imaginarul popular se numără Abate Luigi, Facchino şi Babuino. De exemplu, în cazul Facchino (hamalul), deşi este o fântână mică, conservată doar în parte, este înconjurată de foarte multe legende. Pe ea este reprezentată o siluetă masculină în timp ce goleşte apa dintr-un butoi. Haina purtată este costumul tipic pentru un hamal din acele vremuri, de aici şi numele. Statuia datează de la jumătatea secolului XVI. Nimeni nu ştie cine a fost autorul fântânii, la un moment dat considerându-se că ea a fost realizată de Michelangelo. Se spune că personajul prezentat ar fi un anume Abbondio Rizio, un hamal robust şi înalt, care aducea vin în casele din zonă. După ce s-a îmbogăţit pe neaşteptate, bărbatul a dorit să construiască o fântână care să îl prezinte în timpul unei activităţi, pe care a efectuat-o ani la rând. O altă legendă, în schimb, spune că personajul sculptat ar fi un hangiu din zonă, care, pentru a câştiga un ban în plus, amesteca vinul oferit clienţilor cu multă apă. Când a murit şi a vrut să meargă în Rai, Sfântul Petru i-a închis poarta în faţă, spunându-i că lipsa lui de onestitate era o infracţiune gravă, pentru care ar merita să ajungă în Iad. Hangiul a promis că îşi va ispăşi vinovăţia, revărsând gratuit toată apa pe care o vânduse, înşelându-şi clienţii. Deşi au trecut peste 400 de ani, hangiul continuă să îşi plătească datoriile.
