Atât observaţiile străinilor veniţi în Bucureşti, cât şi cronicarii vremii construiesc o imagine intrigantă a oraşului, a oamenilor şi a obiceiurilor acestora. Aflată la intersecţia dintre strălucirea orientală şi eleganţa occidentală, Capitala a fost locul de desfăşurare a numeroase evenimente care au marcat istoria Ţărilor Române.
Edificiile importante, mărturii ale unei extraordinare moşteniri culturale, sunt veritabile comori de arhitectură şi merită să fie cunoscute atât din mândrie naţională, cât şi pentru a fi repere într-un act de educaţie şi desăvârşire spirituală. Palatul Şuţu este unul dintre acestea, are o poveste interesantă şi a avut pe rând mai multe destinaţii, fiind azi unul dintre cele mai importante muzee ale unei capitale europene.
Trecem zi de zi pe lângă multe clădiri şi rar avem timp să le admirăm, să le studiem, să le înţelegem. Poate doar în vacanţe, când ne hotărâm să vizităm un oraş, un edificiu anume. Cunoaşterea valorilor autohtone contribuie la formarea unui orizont cultural, face parte din educaţia fiecăruia dintre noi, ne deschide o fereastră către lume şi viaţă.
Arhitectura este recunoscută ca fiind arta de a construi, cu un cod şi un limbaj anume, şi implică trei direcţii mari: stiluri apărute de-a lungul timpului, materiale de construcţie şi tipuri de clădiri. Atât din această perspectivă, cât şi din cea istorică, Palatul Şuţu reprezintă un reper de o incontestabilă valoare estetică, dar şi culturală.
Originea familiei este greacă, mai exact, din Epir, iar unul dintre membrii săi, Diamantaki, zis Draco, este atestat documentar la Constantinopol în 1728.
Studiile de specialitate vorbesc despre venirea acestora în Ţările Române în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi de implicarea în viaţa politică. Mihai Şuţu domneşte de trei ori aici şi o dată în Moldova, iar vărul său Alexandru este ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti (1818-1821).
Povestea Palatului Şuţu a început în 1816, odată cu căsătoria lui Costache Şuţu cu Ruxandra Racoviţă, ce a adus drept zestre proprietatea din faţa Bisericii Colţea.
Între anii 1833-1835, arhitecţii Johann Veit şi Conrad Schwinck au fost însărcinaţi cu ridicarea măreţei clădiri pe care o admirăm noi azi, în stil neogotic, cu patru turnuleţe amplasate două câte două pe laturile de nord şi sud.
Formele sunt voit neregulate, construind un real efect dramatic, iar lucrările de amenajare şi decor continuă mult după încheierea lucrărilor. Fiecare generaţie şi-a pus amprenta prin detalii, mobilier, transformări cromatice, realizând o scenografie aparte, parfumul de epocă ajungând până la noi.
Până în 1942, clădirea se afla în posesia familiei, apoi Constantin Şuţu a vândut palatul CEC-ului şi, totodată, a părăsit ţara. Dar acest splendid edificiu nu a servit întotdeauna drept locuinţă privată. În primii 30 de ani ai secolului al XX-lea a cunoscut numeroase destinaţii. A fost reşedinţa generalului german Tulff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în timpul primului război mondial, apoi sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, sediul Băncii Chrissovelony, al Casei de Economii şi Consemnaţiuni şi al Institutului de Construcţii. În 1959, aici a fost inaugurat Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti.
Saloane pline de istorie
Interioarele sunt spectaculoase, iar intervenţiile care au avut loc de-a lungul timpului nu au făcut decât să le sporească frumuseţea. În 1836, meşterul austriac Eser a realizat un splendid corp de iluminat cu 24 de braţe din alamă, iar în 1862, renumitul sculptor şi artist decorator Karl Stork s-a ocupat de lucrările de transformare a holului central. Atunci s-au deschis cele trei arcade, au apărut monumentala scară cu cele două braţe, oglinda adusă de la Murano şi fantasticul său ancadrament. Deasupra, în medalion, se distinge chipul Irinei Şuţu, soţia proprietarului şi fiica bancherului Ştefan Hagi Moscu.
Ne putem imagina fastul costumelor, „taifasurile“ de taină, foşnetul mătăsurilor fine, dulceţuri, cafele, tutun şi parfumuri puternice. Proprietarii erau oameni cu dare de mână, drept pentru care porţile palatului se deschideau pentru baluri şi petreceri memorabile. Sălile sale adăpostesc astăzi o colecţie valoroasă, structurată atent pentru a ne oferi o imagine clară a evoluţiei societăţii româneşti.
Prima sală sau „Salonul Roşu“ reflectă schimbările ambientale petrecute în Bucureşti de-a lungul secolului al XIX-lea şi alinierea la vibraţiile lumii moderne. Cronicarii vorbeau pe larg despre luxul orbitor, aur, argint, tapet, covoare, o pendulare între Orient şi Occident. Mobilierul părăsea confortul pernelor moi, al divanelor leneşe şi se îndrepta către stilul Louis Philippe şi Napoleon III. Model al unui salon tipic bucureştean al vremii, păstrat cu aerul său vetust, aici pot fi evocate personalităţile lui Costache, marele postelnic, Grigore Şuţu şi Irina, amfitrioana evenimentelor de anvergură, cea care ne însoţeşte cu graţie, imaginar, prin camerele înalte.
În cea de-a doua sală ne putem face o idee despre descoperirile arheologice ce atestă urme de locuire pe teritoriul Bucureştiului, conferindu-i statutul de una dintre cele mai vechi zone populate din Europa. Piesele provin din neolitic, obiecte de uz curent sau rituale aparţinând unor culturi precum Dudeşti, Gumelniţa sau Boian.
Urmând firul istoric, în sala alăturată studiem perioada evului mediu, unde putem admira două piese de o inestimabilă valoare istorică, Biblia lui Şerban Cantacuzino şi sabia lui Constantin Brâncoveanu.
Interioare marcate de simboluri
Nici domniile fanariote nu au fost neglijate sau influenţa otomană cu farmecul ei, cu obiceiuri ce călătoresc în timp până azi şi cuvinte ce fac parte din limbajul curent. Un exemplu îl reprezintă cişmelele publice sau măsurile de iluminare a oraşului care s-a extins în acea perioadă, apărând noi cartiere şi noi îndeletniciri.
După evenimentele din 1821 a urmat o perioadă de profunde transformări asupra întregii populaţii a Bucureştiului. Toate laturile existenţei au fost influenţate, de la cultură până la arhitectură şi decor.
Noile case apărute au purtat semnătura unor arhitecţi din Occident, spaţiile sunt precis determinate, funcţionalitatea se îndreaptă către un plus de practic. Interioarele sunt marcate de alte simboluri, mobilele, tablourile, argintăria, cristalurile, porţelanurile provin din ateliere din Anglia şi Franţa. Toate piesele din colecţia muzeului ne construiesc o imagine a evoluţiei societăţii bucureştene, în cadrul evenimentelor ce au marcat istoria. De la oameni la costume, obiceiuri, meserii, bresle, până la arhitectură, construcţii, amenajări interioare şi viaţa culturală, Bucureştiul a fost, este şi va fi în contextul european un oraş strălucitor, fascinant. Dacă azi suntem amatori de bucătărie fusion, odinioară musacalele, ciorba şi pilaful erau la modă… „toate-s vechi şi nouă toate!“.
