Având o vechime respectabilă în Europa, „baron“ este un titlu nobiliar, care, în România, are conotaţii peiorative. Hotărât să demontez mitul baronului român, am intrat în Le Baron.
Din stradă, uşa simplă n-ar spune nimic, dacă nu ar exista o firmă luminoasă, care să te atenţioneze că, în ciuda evidenţelor, ceva se întâmplă şi acolo. Îţi faci curaj şi intri. Cum deschizi uşa, te întâmpină o atmosferă liniştită şi un chelner care, aşa cum trebuie, te însoţeşte la masă, punându-ţi la dispoziţie meniurile pe care să le studiezi. Se îndepărtează politicos şi-ţi permite să te simţi în largul tău. Meniul este, desigur, destul de variat. Pentru că mâncarea de seară trebuie s-o dai duşmanilor, am hotărât totuşi să comand un peşte. Am ales file de şalău „Le Baron“, care era preparat cu ou şi mozzarela, la care am crezut de cuviinţă să cer un pahar de vin alb demisec. Comanda a fost luată, am rămas în aşteptarea mâncării.
Interior şters
Am reuşit să observ interiorul, o combinaţie realmente letală pentru ochi: auriul mat în combinaţie cu roşul şters erau punctate de o serie de tablouri în manieră romantică reprezentând ba o balerină, care menţinea un arabesc, ba un pseudoclovn, care avea nişte mâini mult prea mari pentru standardele reale. Mesele erau îmbrăcate ca pentru evenimente deosebite, nelipsitele funde pe spătarele scaunelor căpătând sensul unor apariţii nobiliare (poate unul dintre sensurile numelui…). La o masă destul de îndepărtată (cât poate să fie de îndepărtată o masă într-o încăpere de aproximativ zece metri lungime), un domn îi explica unei doamne legile marketingului şi ale diurnei. Pentru mine, exotismul evident în faţa căruia eram pus a produs o urgentă dorinţă de a mă comporta puţin necivilizat, ciulind urechile. Cum trecerea în revistă a unor sume a fost repede epuizată, stimabilul, văzându-se într-o dificultate evidentă, din lipsă de subiecte, a reluat o discuţie anterioară despre experienţe din trecutul său.
Şalăul, o alegere… bună
N-am mai avut timp să ascult, întrucât mâncarea a fost adusă pe masă. Nu trecuseră nici 15 minute. Pe farfuria mea se întindea şalăul file acoperit de mozarella care sublinia culoarea roşie a unor felii de gogoşar. Lămâia era porţionată în câteva felii transparente. Vinul comandat a fost o surpriză plăcută. Mâncarea, gustoasă, a fost potenţată dramatic de vocea domnului care, somată să se conformeze unor sunete absolut deloc naturale, parcă îşi căuta regnul în care să se simtă confortabil. Doamna de lângă râdea copios. Eu nu.
Şalăul s-a dovedit, până la urmă, o alegere bună. Puţin gras, dar salvat de lămâi, a reuşit să-mi satisfacă şi curiozitatea pentru peşte într-un local craiovean. Domnul exersa în continuare sunete. Până la urmă, nu a reuşit să-şi hotărască regnul, aşa că a plecat.
Am cerut şi eu nota, observând că ospătarul a fost extrem de amabil şi bine intenţionat. Prompt în permanenţă, atent şi discret, a fost o plăcere să mă ştiu „însoţit“ de un asemenea profesionist. Ieşit afară, am decis să consult o serie de „almanahe“ – poate îmi dau seama ce regn voia stimabilul să sugereze.
Privind în urmă, în Le Baron mâncarea poate fi gustată, dar nu şi decorul care, în ciuda aparenţelor, creează un real disconfort estetic.
