Pentru că se duce vorba despre localuri mai repede decât despre accidentul lui Băsescu, a ajuns şi la mine zvonul despre restaurantul „Cleo“. Nu mai e o noutate de ceva timp, însă e o prezenţă interesantă în peisajul craiovean. Chiar dacă strada pe care e aşezat nu oferă o perspectivă demnă de luat în seamă, restaurantul se prezintă ca un loc total diferit de împrejurimile sale. Chiar de la uşă te întâmpină un parter aranjat cu gust, într-un spirit modern, elegant, care-ţi propune o escaladă pe nişte scări ce te duc la etaj. De-abia de aici începe aventura: cele două scări pe care poţi alege să urci te duc la niveluri diferite ale… mansardei, unde te poţi aşeza confortabil în aşteptarea meniului, căruia nu-i ia mult să ajungă pe masă. Diversitatea produselor e de lăudat. Nu am avut răbdare să le citesc pe toate pentru că, încă de la început, meniul s-a deschis la Stroganoff. Pe lângă mâncarea al cărei nume rusesc are sonorităţi culinare încă din secolul al 19-lea (prima reţetă a acestei minunate mâncări e prezentă în cartea de bucate a Elenei Molokhovetz, în 1861, însă creatorul ei este încă disputat), lista de vinuri mi-a adus în atenţie un Cabernet Sauvignon. Am ales pentru carnea de vită cu smântână şi coniac (reţeta originală cuprinde o serie de ingrediente pe care nu le-am regăsit în farfuria mea) o garnitură de legume asortate.
Am avut timp să observ decoraţiunile interioare, care amestecau un stil elegant, atent, cu forme aproape suprarealiste (dacă mă gândesc la cele trei „picături“ luminoase), toate acestea îmbinate cu gust în jurul unui… ecran mare cu plasmă, pe care Dănciulescu tocmai înscrisese golul dinamovist în meciul cu CFR Cluj. Cum nu sunt microbist, nu am fost atras de meciul care, din câte am aflat mai târziu, era de mare importanţă pentru clujeni.
După ceva timp a apărut mâncarea, care, la prima vedere, nu spunea mare lucru. Mi s-a urat poftă bună şi am gustat. Legumele, în combinaţie cu muşchiul de vită acoperit cu un sos delicios, făceau o echipă strălucită. Gustul era plin, deloc sărăcăcios, papilele mele gustative lăfăindu-se într-un „delir“ culinar. Vinul a ajutat şi el la această reuşită, dovedindu-se, încă o dată, un bun companion pentru carnea de vită. Şi pentru că seducţia a fost atât de rapidă, m-am lăsat pradă simţurilor, încercând să rămân cât mai mult „la tacâmuri“ (care s-au comportat foarte bine).
După masă, am mărit încă o dată volumul de fum din restaurant şi am gustat din îngheţata celor de la „Cleo“, care s-a dovedit o alegere bună, numai că nu mergea cu vinul meu demisec – ar fi cerut, poate, un vin alb, demidulce.
Între timp, golul lui Dănciulescu devenise de onoare, întrucât înscrisese Clujul. Fascinant, mi-am zis! Nu reuşeşte Steaua să ia primul loc. Încă.
Am cerut nota, în timp ce restaurantul făcea schimb de oameni cu lumea de afară. Ieşit în strada care, am mai spus, nu e foarte ofertantă, m-am declarat plăcut impresionat. Mai ales că fondul sonor al micii mele cine a fost creat de Bonnie Tyler, Deep Purple şi alţi monştri sacri ai muzicii. Numai de bine!
