Controversata pizza, mâncărurile italieneşti pregătite cu precizie peninsulară, făinoasele sau brânzeturile nu se regăsesc pe lista mea de alimente preferate. Acestea fiind spuse, mi-am îndreptat atenţia către mâncăruri mai puţin „mediatizate“.
Chiar dacă numele de „Picadilly pizza“ este o suplă contradicţie exotică („picadilly“ fiind un termen tipic englezesc, ce reprezintă numele unei faimoase pieţe londoneze, la origini desemnând un guler lat, brodat), am îndrăznit să intru pe uşa restaurantului mai sus-amintit. Interiorul, de o cromatică plăcută, te lasă să-ţi alegi spaţiul în care urmează să deguşti preparatele de bucătărie sau, poate, o băutură dorită: te poţi îndrepta spre nefumători sau, dimpotrivă, în salonul de fumători. Sau cel puţin aşa mi s-a părut că erau dispuse cele două căi de acces ale holului. Având acel viciu considerat de mulţi dezgustător, fumatul, m-am hotărât să aleg partea dreaptă (fără legătură cu toate acele conotaţii din folclorul românesc…).
De îndată ce m-am îndreptat către o masă, am fost întâmpinat cu politeţe de unul dintre ospătari care, amplificând momentul mirării mele, s-a retras în linişte după ce s-a asigurat că meniul îmi era la îndemână. Trecând, aproape programatic, peste mâncărurile italieneşti, am fost sedus de un muşchiuleţ de porc împănat, care, desigur, se potriveşte bine cu un vin roşu sau negru, dulce sau demidulce. M-am hotărât la o Fetească Neagră, demidulce, un vin robust, cu o fină melodie interioară, vechi de opt ani. Am comandat.
Pentru a-mi petrece timpul cât mai plăcut până când comanda va fi fost onorată, am folosit scrumiera şi m-am delectat cu Joe Dassin, Bonnie Tyler şi Julio Iglesias, timp în care cele două domnişoare de la masa alăturată încercau cu îndârjire să acopere zumzetul discret din restaurant. Fără a vrea să fiu nepoliticos, am aflat că apa minerală îngraşă în unele situaţii şi nu e indicată pentru cei care suferă cu rinichii. „Uite o ştire senzaţională!“, mi-am spus, gândindu-mă imediat la Dan Diaconescu. După aproximativ 20 de minute a venit şi comanda mea. Muşchiuleţul bine împănat cu şuncă şi, pe alocuri, cu feliuţe de cabanos, mi se înfăţişa suculent pe farfurie, îmbrăţişat de piureul de cartofi, ornate cu fire de mărar. Vinul nu s-a lăsat prea mult aşteptat şi am fost întrebat dacă vreau să-l degust mai întâi. Nu sunt specialist în degustarea vinurilor, nici nu vreau să par a fi, dar m-a atras încă de la prima înghiţitură şi am ştiut că făcusem alegerea potrivită.
O masă bine gătită, stropită cu un vin de calitate. O combinaţie binevenită, dacă şi numai dacă tacâmurile ar fi fost ceva mai bine pregătite. Cuţitul – destul de incomod, fiind foarte subţire şi neascuţit, iar furculiţa de o maleabilitate crescută, aproape o veritabilă contorsionistă. Ce mai contează, până la urmă, dacă trebuie să depun un mic efort pentru aşa o gustare…?
Fără să ignor masa de vizavi, care a fost ocupată de şase persoane a căror abilitate fonică întrecea, fără un mare efort, notele joase din vocea lui Joe Dassin, am constatat cu bucurie că în tot timpul cinei, pe care am savurat-o, o mână abilă mi-a ţinut paharul plin.
Mi-am terminat vinul şi am plecat, încă încântat de profesionalismul celor de la Picadilly. E un loc unde te poţi simţi comod, o atmosferă calmă, chiar dacă apa minerală are atâtea abilităţi senzaţionale (şi iar m-am gândit la Dan Diaconescu).
