Apariţie editorială

„Diacritice“
de Alexandru Cistelecan
Editura Curtea Veche, 2007, seria „Actual“
La Tâgul de carte şcolară „Gaudeamus“ de la Bucureşti, din toamna acestui an, poetul şi editorul braşovean Alexandru Muşina a ţinut să le spună celor prezenţi, urcat ca-n Hyde Park pe un scaun, cât este de fericit publicându-i pe Alexandru Cistelecan senior, respectiv junior, cu două cărţi de eseuri critice. Muşina, un bun orator (dar nu mai bun decât scrisul său), este şi autorul unei cărţi – „Scrisorile unui geniu balnear“ – apărute la propria editură, „Aula“, în care, între altele, ia la refec întreaga generaţie a criticii optzecistie pentru ceea ce el numeşte lipsa de apetenţă a acesteia în ceea ce priveşte revizuirea întregii literaturi române – din perspectivă optzecistă, evident. Lăcrămaţia muşiniană sună astfel: „Nu vor face revizuirea, relectura din perspectiva anului 2004 colegii mei de generaţie, ci tot Manolescu, Simion, Ion Pop&Eugen Negrici“. Şi fiindcă se consideră un „tăune“ al propriei generaţii, Muşina nu ezită să treacă în revistă numele criticilor cu datoria neonorată. Între ei, Alexandru Cistelecan, criticul literar de la „Vatra“, Târgu Mureş, este muştruluit că nu ia taurul de coarne şi că ar aştepta să vadă ce zice… Manolescu (se ştie, optzeciştii, în special, au o fixaţie cu Manolescu – pontifus maximus al criticii de la noi!). I se reproşează criticului de la „Vatra“ că se ocupă de futilităţi, că se complace în scrierea de prefeţe, postfeţe, cronici, cronichete, recenzii împrăştiate în tot felul de foi, răspunsuri la anchete, interviuri. Mărunţişuri, adică. Orice, numai Istoria, nu! Ca majoritatea scriitorilor români – în viaţă –, Muşina este obsedat de posteritatea cea necruţătoare cu bronzul căpătat în timp, şi anume de Piramida care trebuie să conserve tot ce a produs mai valid literatura română – din perspectiva nemiloasă a înfruntării „evilor“. Las că moda scrierii de istorii cvasiexhaustive a trecut de mult în Occidentul în care vrem să intrăm… noi vrem cu orice chip să refacem Piramida Marii Literaturi – care este cea Română, bineînţeles. Acestei lamentaţii a de altminteri cinicului şi ironicului Muşina, Al. Cistelecan îi răspunde, la „Curtea Veche“, cu o carte de dia-critică, deci din perspectiva unei dia-cronii de care Muşina are atâta nevoie. „Diacritice“-le sale, cuprinzând portete de critici literari români ieşiţi cu opera la „izirciţ“, au valabilitatea actului sintetic efectuat de unul care ştie că nu poate fi istoric literar – ce-şi doreşte „geniul balnear“ cel mai mult – fără să ţină cont de meşterii timpului său.
Nici un critic din Oltenia nu răsări în lista lui Cistelecan. Nu sunt un geniu balnear, ca Muşina, ca să-mi pot trata mânhnirile de „fazan literar“ la Olăneşti, dar nici n-am de gând să sufăr peste poate din pricini atât de savante. Tuşim în viaţă, se vede, din pricini diferite. Cu sau fără critica literară olteană, scriitorii de aici vor înfrunta bărbăteşte soarta vitregă ce le-a fost dată şi vor aştepta încrezători ca Alexandru Cistelecan să scrie ce vrea el mai bine, că e istorie pe apă sau cronichetă în piatră săpată. Orice, dar să spună şi despre ei ce-şi doreşte românul Muşina: hic sunt leones…