Am vizitat cel mai apropiat restaurant de Piaţa „Mihai Viteazul“ şi unul dintre cele mai vechi localuri ale Craiovei postdecembriste, Sale&Pepe.
Luni, în jurul prânzului, nu erau foarte mulţi clienţi. Am intrat în restaurant încercând să găsesc o masă cu cât mai puţine scaune. Eu, unul, nu mă simt în largul meu singur la o masă de şase sau opt persoane. Am cerut ajutorul chelnerului care, după ce m-a chestionat în privinţa planurilor mele pe termen scurt în restaurantul respectiv, mi-a indicat o masă în unul dintre separeurile localului. Am observat încercarea de a separa clienţii care iau masa de cei veniţi doar pentru o băutură, fie că e alcoolică sau nu. Mie mi se pare o idee bună.
Mă aşez pe bancheta capitonată, cu piele ecologică, cred eu, deschid meniul şi hotărăsc să încep cu o ciorbă de văcuţă. Pentru felul doi, chelnerul îmi sugerează un piept de pui dezosat la grătar cu un piure de cartofi. Sunt aproape de acord cu el, dar îl rog să îmi aducă în locul piureului cartofi natur. El dispare spre bucătărie, iar eu încep să admir localul. Gresia şi tavanul sunt în nuanţe de albastru, iar pereţii în nuanţe de maro. Între separeuri apare un fel de vitraliu în tonuri albastre şi maro, dar cu un aspect regulat şi cam industrial.
Se aude încet muzică: Madona, Boney M şi mult Modern Talking.
Apare ciorba. Arată bine. Miroase bine. Gust. E bună. Are de toate, e o ciorbă normală. Este şi suficientă. Pâinea casei este şi ea în aceeaşi notă. O notă bună.
Pieptul de pui şi cartoii natur sosesc repede. Porţia e generoasă, carofii sunt ok, chiar dacă au un iz de uşor de vegeta sau alt adjuvant de acest gen după care nu mă dau în vânt. Friptura e bine făcută, dar suculentă. Termin masa, cer nota, achit, mă conving că la baie nu ştiu din vina cui nu curge apă şi plec. Noroc cu lipsa apei, altfel ar fi fost prea normal.
Marius Albu
