„Canonul occidental“ (Cărţile şi Şcoala epocilor), de Harold Bloom
Editura ART 2007, Traducere de Delia Ungureanu
Una dintre cele mai noi edituri apărute pe piaţa românească a cărţii, „ART“, parte a Grupului Editorial ART, îşi propune, printr-un ambiţios şi tonifiant program literar, publicarea acelor cărţi fundamentale „fără lectura cărora nici o formaţie intelectuală nu se poate construi cu adevărat“. Primele titluri, lansate la Târgul de carte Bookfest de anul acesta, o dovedesc. Grupate în câteva colecţii cu titluri incitante („Cărţi cardinale“, „Demonul teoriei“, „Desenul din covor“, „Ficţiune şi artilerie“ etc.), cărţi precum „Leviatanul“ (Julien Green), „Ţărmul Syrtelor“ (Julien Graq), „Toate pisicile sunt negre“ (Carlos Fuentes), „Beznă vizibilă“ (William Styron), „Cei care aduc groaza“ (Hans Magnus Enzensberger), „Superfemeia“ (Alfred Jarry) sau „Frumoasa fără corp “ (Gheorghe Crăciun) conferă deja greutate unui program editorial profesionist conceput de criticul, teoreticianul şi profesorul universitar Mircea Martin. În calitate de director editoral al „ART“, Mircea Martin, cândva director al celei mai importante edituri care promova literatura universală, „Univers“, girează şi colecţia „Cărţi cardinale“, în cadrul căreia au apărut până acum două titluri: „Minima moralia“ (Thomas Adorno) şi „Canonul occidental“ (Harold Bloom). Această a doua ediţie a faimoasei cărţi a profesorului de la Yale, editată într-o nouă versiune (prima apăruse la „Univers“ acum câţiva ani), este un excelent instrument de pus la îndemâna celor care mai cred în lectura deparazitată de sechelele ideologice ale capodoperelor literaturii universale, în plină „epocă haotică“ (formula îi aparţine lui Bloom). „Canonul occidental“ reprezintă, dincolo de excelenta taxonomizare întreprinsă de un adevărat cunoscător al marii literaturi dintotdeauna, un cri du coeur al unui intelectual pentru care lectura înseamnă, în primul rând, „un proces intim şi costisitor“, o adevărată şi teribilă „confruntare cu măreţia“. Ceea ce mi se pare fulminant la lectura cărţii lui Bloom, dincolo de precizările sale privind epocile prin care a trecut literatura sau definirea canonului literar ca atare, în tot ce are el mai profund, este inducerea pe loc a unei pofte de lectură care vine doar din consumarea îndelungată a unor „feluri de mâncare“ dintre cele mai variate şi, aş zice, dintre cele mai sănătoase. După ce ai citit cartea lui Bloom, primul gând care îţi vine în minte este să intri în bibliotecă şi să citeşti sau să reciteşti operele comentate de acest mare gurmet îndrăgostit cu entuziasm de cărţile de soi ale umanităţii, un bătrân romantic şi instituţional, cum cu autoironie se recomandă chiar autorul. De ce Dante şi Shakespeare sunt în centrul canonului occidental, format, după Bloom, din 26 de mari scriitori care au marcat literatura, cum îşi aleg poeţii şi prozatorii de seamă urmaşii printr-un straniu proces de filiaţie spirituală, ce determină anxietatea influenţei şi care sunt costurile acesteia în planul personal al creatorului, cum răspunde criticul atacului şcolii Resentimentului, ca şi curentelor multiculturaliste care-l pun pe Milton pe acelaşi plan cu autorii de literatură care „place“, cum o anumită plăcere însăşi a lecturii este un indiciu al slabei calităţi a unei opere literare – toate acestea şi multe alte idei fecunde ale cărţii pot fi găsite într-un regal hermeneutic de mare ţinută, combinată cu pasiunea şi entuziasmul care fac ca literatura să nu fie doar un accesoriu al unei lumi care a descoperit cândva scrisul şi cititul doar pentru a le multiplica foiletonistic în epoca reproducerii de masă. Mâhnirii personale a lui Mircea Martin, exprimată în prefaţa plină de observaţii pertinente a cărţii, mă raliez şi eu: avem scriitori care meritau incluşi în lista lărgită a lui Bloom, de la finalul cărţii, acel apendice unde sunt listaţi scriitorii tuturor epocilor ce merită consemnaţi într-un vast „plan de lectură“ pentru un cititor ideal. Cu o precizare: dacă nici un scriitor român nu este prezent în lista lui Bloom, explicaţia poate fi găsită tocmai în „balcanizarea“ de care chiar românii educaţi se tem cel mai mult şi de care vorbeşte însuşi Bloom. Plătim pentru greşeli interne de strategie, dar şi pentru faptul de a fi fost arestaţi după o cortină politică de o ideologie care a alterat însuşi principiul de funcţionare a literaturii: libertatea, conform lui Nietzsche, de a fi în altă parte atunci când scriem. Şi când citim.
