Din Orient a ajuns în Europa şi în Statele Unite o nouă modă în materie de cluburi. Este vorba despre „Crying clubs“, localurile unde se bea, se mănâncă şi se plânge.
Aveţi în programul dumneavoastră o călătorie în Japonia sau o vizită la Londra? Pregătiţi-vă şerveţelele. Ceea ce vă va face să plângeţi nu vor fi preţurile exorbitante ale celor două oraşe, chiar dacă sunt considerate printre cele mai scumpe din lume, ci „Tears parties“ (Petrecerile cu lacrimi) organizate în aşa-numitele „Crying clubs“, unde participanţii au ocazia de a vărsa câteva lacrimi singuri sau în companie a altora, fără să se preocupe că machiajul se va întinde sau că vor avea faţa unora care au băut o noapte întreagă.
Japonia – lacrimi pentru toate gusturile
Născută în Ţara Soarelui Răsare pentru a-i ajuta pe oamenii de afaceri orientali să depăşească stresul provocat de muncă sau de alte responsabilităţi, „tear therapy“ (terapia lacrimei) a luat amploare în ultimele luni. Localuri precum „Minnade Nako Kai“ din Kyoto şi „Lachrymal Gland Club“ din Sendai oferă clienţilor posibilitatea de a plânge în libertate fie singuri, fie alături de prieteni, fie în timp ce iau masa sau privesc un film lacrimogen într-una din sălile ce se închiriază pentru suma de 1.000 de yeni (echivalentul a şase euro). Cei care în schimb preferă o carte pot alege dintre cele câteva volume devenite clasice ale genului care fac cu uşurinţă pe oricine să plângă.
De la „mănânci şi bei“ la „plângi şi bei“
În China, în „Nanjing Bar“ se poate bea şi plânge în acelaşi timp. Expresia „îţi îneci amarul“ este aici la ea acasă. În cazul în care nu puteţi da drumul lacrimilor, vase cu ceapă sau ardei roşii sunt gata oricând să vă dea o mână de ajutor. În Extremul Orient, „Crying clubs“ au devenit o adevărată industrie, având o cifră de afaceri de milioane de dolari.
Lacrimile, la modă în Londra
În Europa, în schimb, petrecerile dedicate plânsului s-au dovedit a avea mare priză în Marea Britanie, mai precis, la Londra, unde numeroase persoane au fost extrem de repede cucerite de noul concept. Aproximativ 300 de persoane se adună în fiecare ultimă zi de marţi a lunii în clubul numit „Loss“ pentru a închina un pahar în cinstea melancoliei şi tristeţii într-un ambient neogotic. Cel care a organizat pentru prima dată „marţea plânsului“ la Londra este Victor Wynd. „Nu suport petrecerile unde toţi trebuie să se distreze în mod obligatoriu. Prefer să stau pe un scaun într-un colţ şi să dau frâu liber depresiei mele. Noi, englezii, suntem un popor cât se poate de melancolic, însă suntem obişnuiţi mereu să forţăm natura noastră şi să arătăm celor din jur o fericire pe care de fapt nu o simţim. Oamenii au nevoie să verse o lacrimă din când în când. Aceste petreceri sunt un antidot pentru căutarea obsesivă a fericirii“, a spus Victor Wynd, într-un interviu acordat cotidianului Daily Mail.
„Ce mănânci şi de ce plângi?“
Febra plânsului a contaminat rapid şi Statele Unite ale Americii, fiind lansat un site (www.cryingwhileeating.com) unde utilizatorii pot posta filmuleţe sau fotografii în care sunt surprinşi în timp ce mănâncă şi plâng. Având drept moto: „Ce mănânci şi de ce plângi?“, fiecare film de pe site este însoţit de indicaţii legate de meniul utilizatorului şi de motivul pentru care plânge. De la încălzirea globală la faptul că nu au fost niciodată în Sicilia sau că nu reuşesc să uite finalul „Titanicului“, fiecare membru îşi spune motivul care îl face să verse câteva lacrimi.
