Apariţie editorială

Întotdeauna am fost surprins de faptul că Vladimir Tismăneanu a părut să agreeze cu delicii formula risca(n)tă lui oferită de Mircea Cărtărescu, de ordinul superlativului, într-o conceptualizare pretins politologică, pe coperta a IV-a a cărţii „Stalinism pentru eternitate“: un Marcel Proust al comunismului românesc. De ce ar avea nevoie Vladimir Tismăneanu, un gânditor liberal antitotalitar, să se simtă tratat astfel, în termenii unui totalitarism metaforic şi comparativ – nu pricep.
Mi-am spus că, poate, pentru că e şi el om, cu sensibilitatea şi slăbiciunile sale care îl fac să adere la acest tip de „evaluări“ de care lumea românească nu duce lipsă. Căci una e ce spune despre tine, în SUA, un ideolog cunoscător al subteranelor politicii mondiale precum Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, şi alta e ce crede – mai mult idilic decât ideatic – un scriitor român printre ai cărui favoriţi se numără şi autorul „Timpului regăsit“. Numai că una e descrierea vanităţii şi a splendorilor foburgului St. Germain, cu toţi acei baroni Charlus şi conţi de Guermantes, ca şi fetele în floare din câmpia cu tufe de păducel a Combray-ului, şi alta e să iniţiezi o arheologie a terorii unui partid internaţionalist născut din ordinul Moscovei şi resentimentul unui proletariat care-l citea prost până şi pe Marx. E o diferenţă de „lectură“, dacă vreţi.
Mai degrabă decât un Proust al comunismului românesc de mahala (din Primăverii, orişicât), Vladimir Tismăneanu este şeful de şcoală al cercetării fenomenului infracţional comunist, cu armele unei cunoaşteri din care nu lipseşte nici măcar re-cunoaşterea faptului că a făcut cândva parte din acea lume pe care o evocă, o descrie şi o analizează necruţător. Şi totuşi, Vladimir Tismăneanu nu este un apostat, ci un cercetător credibil care denunţă impostura unei lumi din care a avut puterea să se smulgă cândva. Şi un gentleman care nu-şi fardează trecutul, în ciuda a ceea ce spun detractorii săi numeroşi (să-l dai în judecată pe Vadim e, totuşi, pierdere de timp).
Recenta carte, „Refuzul de a uita“, apărută în seria „Actual“ a editurii „Curtea Veche“ şi lansată la ediţia din acest an a „Bookfest“ în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu, reprezintă intervenţia foiletonistică, în regimul unei urgenţe care arată implicare şi judecată tranşantă, pe durata a doi ani în ziarele „Cotidianul“ şi „Evenimentul zilei“. În „totalitatea“ articolelor sale, Vladimir Tismăneanu, preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, se arată a fi un spirit antitotalitar care, pe urmele unui Arthur Koestler, de pildă, analizează pentru publicul românesc cum de a fost posibil absurdul – cu consecinţe tragice – comunismului românesc, în interdependenţă cu cel sovietic, şi care a putut face din individul uman o simplă „ficţiune gramaticală“. Atunci când nu l-a aneantizat, pur şi simplu. Ajuns aici, aş îndrăzni să fac o comparaţie: cu scriitorul şi publicistul Dorin Tudoran. Spre deosebire de autorul „Kakistocraţiei“, mai „scriitor“, mai pamfletar în analizele sale dedicate lumii româneşti foste şi actuale, ţintind întotdeauna moralitatea ca imperativ absolut a omului politic studiat, dar şi congestionări ale caracterului scos la mezat, Vladimir Tismăneanu (care poate fi definit şi ca un tip de intelectual pentru care sentimentul încă există, vezi articolele dedicate lui I.P. Culianu sau Adam Michnick) este lapidar, esenţial şi necruţător, chiar dacă nu infailibil, în verdict. El procedează în analizele sale dedicate fenomenului antitotalitar comunist (deşi, am mai spus-o, Petre Ţuţea afirma că, spre deosebire de nazism, comunismul este anarhic la finalitate, nu şi totalitar) cu armele cercetătorului de structuri: plasează întotdeauna generalul în avangarda particularului, chiar dacă nu omite niciodată să execute portretul particularului în rama deja „comandată“.
Tismăneanu analizează – cu ceea ce aş numi un „rigor cordis“ exponenţial – o inepuizabilă temă, în care caleidoscopul unei lumi, sperăm dispărute, se reflectă în milioanele de faţete ale vieţilor noastre mutilate sau distruse de ceea ce acelaşi Petre Ţuţea numea sarcastic „ordinul guvernamental de a fi fericiţi“. Cu orice preţ.