„Gnoza“ (grecescul gnosis) înseamnă „cunoaştere“, o cunoaştere care aduce cu sine şi procura prin ea însăşi mântuirea, o ştiinţă eliberatoare sau care mântuieşte, o ştiinţă care este, în sine şi prin sine, mântuire. Numim sau putem numi „gnosticim“ – şi, de asemenea, „gnoză“ – orice doctrină sau atitudine religioasă întemeiată pe teoria sau pe experienţa obţinerii mântuirii prin cunoaştere. Oricât de adevărată şi de importantă ar fi, o astfel de definiţie rămâne abstractă şi insuficientă: ea nu precizează nici despre ce fel de cunoaştere (dobândită sau revelată, raţională sau mistică, discursivă sau intuitivă) este vorba aici, nici în ce, de ce şi în ce fel o cunoaştere de acest gen îl mântuieşte, sau se consideră că îl mântuieşte, pe cel care o obţine sau o posedă.
Pe de altă parte, în numeroasele şi diferitele manifestări pe care le oferă în istorie şi care, în anumite cazuri, au avut posibilitatea să fie independente unele de altele, atitudinea gnostică se dovedeşte coerentă şi constantă, reprezentând prin aceasta un tip distinct şi original de religiozitate. Astfel, gnoza poate şi trebuie să fie considerată drept un fenomen particular, comun diferitelor domenii ale Istoriei religiilor şi, în acest fel, general. Acesta este felul în care intenţionăm să o studiem aici, căutând să descoperim structura care îi defineşte esenţa, elementele ce o alcătuiesc şi modul în care acestea se articulează unul de celălalt, mecanismele ce determină, experienţele şi exigenţele la care răspunde; pe scurt, încercând să o înţelegem atât în ea însăşi, cât şi prin ea însăşi, şi să pricepem în ce sens speculaţiile, temele, miturile şi riturile care îi alcătuiesc materia sunt ordonate în vederea unei nevoi de mântuire individuală pe care o traduc şi, în ansamblu, o satisfac.
Henri Charles Puech (1902-1986) a fost filozof ca formaţie. H.C. Puech s-a orientat, sub conducerea lui Emile Brehier şi a lui Leon Robin, spre studiul filosofiei greceşti. Ca preşedinte al departamentului de Ştiinţe Religioase la Ecole Pratique des Hautes Etudes, a exercitat o influenţă hotărâtoare în dezvoltarea considerabilă pe care studiile patristice au cunoscut-o în Franţa, mai ales după cel de-al doilea război mondial. După descoperirea depozitului de manuscrise maniheene de la Fayum, Puech se va dedica studiului acestora. Rezultatele cercetării sunt adunate în cartea „Le manicheisme, son fondateur, sa doctrine“, publicată în 1949, care rămâne şi astăzi, prin bogăţia şi siguranţa informaţiei, o lucrare de referinţă. Altă descoperire importantă are loc la Nag Hammadi, în Egipt, între 1945 şi 1946. O bogată colecţie de codexuri gnostice în coptă, din sec. al IV-lea, va capta interesul savanţilor din lumea întreagă. Ca membru al comitetului internaţional instituit pentru valorificarea acestor manuscrise, H.C. Puech va juca un rol de frunte în identificarea şi publicarea textelor respective.
Din 1934 devine directorul publicaţiei Revue de l’Histoire des Religions;
Din 1952 este şeful catedrei de Istoria religiilor la College de France, post în care îşi va desfăşura activitatea timp de 20 de ani.
