Convorbiri cu Claude-Henri Roquet
Traducere de Doina Cornea
Editura HUMANITAS, 2007
Această ediţie a cărţii, apărută la Humanitas, este a doua, după cea apărută la începutul anilor ‘90, la Editura Dacia. Cartea de convorbiri a specialistului în istoria artei, Claude-Henry Roquet, cu reputatul istoric al religiilor constituie o excelentă incursiune în biografia unui intelectual român care a marcat un moment important în cultura universală.
Mircea Eliade răspunde cu reală plăcere întrebărilor profesorului francez, autor a mai multor cărţi de eseuri, dar şi de teatru, iar cititorul român, familiarizat sau nu cu opera sa, are astfel la îndemână o autobiografie sui-generis în care putem afla originile savantului (pe tatăl său îl chema, de fapt, Irimia), pasiunea pentru lectură şi cercetare, călătoria în India, învăţarea sanscritei, dar şi a unei lecţii de viaţă profunde la poalelele Himalayei, printre yoghinii care l-au fascinat încă din adolescenţă.
Confesiunile din „Încercarea labirintului“ arată un Mircea Eliade foarte dispus să ne introducă în culisele traiectului său intelectual: pasionat de ştiinţă încă de la o vârstă fragedă (a debutat, ca scriitor, cu un articol, „Cum am descoperit piatra filozofală“, în „Jurnalul ştiinţelor populare“), devorator al cărţilor în mansarda oferită de părinţii săi (era oltean după mamă şi moldovean după tată), mistuit de o pasiune ardentă pentru iniţiere şi călătorii în locuri exotice, neobosit cercetător al religilor mondiale, militant politic în tinereţe (episodul legionar a stârnit pasiuni şi controverse care durează şi azi), nu în ultimul rând, literat de real talent, cu ale sale proze fantastice scrise cu mână de maestru. A visat toată viaţa să fie un mare scriitor (credea că romanul „Noaptea de Sânziene“ este capodopera sa), dar faima sa planetară i-a fost asigurată de studiile şi de tratatele de istorie a religiilor. La Universitatea din Chicago, unde a ajuns după tribulaţii care ţin de ceea ce el însuşi definea ca fiind „teroarea istoriei“, catedra de istoria religiilor îi poartă şi azi numele. A fost silit să se exileze, după ce România a pierdut războiul împotriva URSS (a fost ataşat cultural la Legaţia României din Lisabona, în perioada 1941-1945) şi a trăit la Paris până în 1957. Ca urmare a atacurilor dinspre stânga intelectuală pariziană, care nu-i putea trece cu vederera episodul legionar, s-a stabilit în SUA. A murit în 1986.
Dialogurile sale cu Claude-Henry Roquet arată un Eliade foarte dispus să se confeseze, să explice ce se află adesea în „spatele“ operei sau al autorului, dar şi ce înseamnă „a fi român“. Eliade spunea (ediţia în limba franceză a cărţii a apărut în 1978, la Paris): „Pentru orice exilat, patria este limba maternă pe care continuă să o vorbească“.
