La mai puțin de 15 kilometri de Craiova, în zona Bucovăț, pe șoseaua care duce spre Lazu, a existat cândva un sat cu un nume neobișnuit pentru Oltenia: Italieni. Așezarea a fost întemeiată de familii venite din Peninsula Italică, care au ajuns în regiune în căutarea unui trai mai bun. Oamenii și-au construit case, au întemeiat familii și au format o comunitate de aproximativ 200 de persoane. Astăzi, satul nu mai există ca așezare locuită, dar povestea sa s-a păstrat în mărturiile foștilor locuitori și în documentele despre istoria Olteniei.
Cum au ajuns italienii în Oltenia
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, România a atras muncitori străini, inclusiv meseriași italieni apreciați pentru priceperea lor în construcții. Mulți dintre cei ajunși în sudul Olteniei proveneau din Friuli, o regiune din nord-estul Italiei. Au venit în căutarea unor oportunități de muncă, iar unii au ales să rămână definitiv aici.
Un nume important legat de această perioadă este Giovanni Battista Peressutti, constructor italian implicat în ridicarea Palatului Administrativ din Craiova, actualul sediu al Prefecturii Dolj. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Petre Antonescu, iar lucrările s-au desfășurat la începutul secolului trecut, în timpul mandatului primarului Nicolae Romanescu. Peressutti a adus în România numeroși meșteri italieni, dintre care o parte s-au stabilit în apropierea orașului.
Potrivit studiului „Minorități din Oltenia. Studii culturale”, semnat de publicistul Dan Lupescu, cea mai mare parte a muncitorilor care au rămas în zonă au întemeiat satul Italieni, pe șoseaua Bucovăț–Lazu, la aproximativ 7–8 kilometri de centrul Craiovei. Așezarea a aparținut comunei Sărbătoarea, care a fost înglobată în comuna Bucovăț în urma reorganizării administrative din 1968.
Zeci de gospodării și o comunitate unită
Italienii stabiliți în zonă nu au rămas doar muncitori veniți pentru o perioadă scurtă. Și-au construit gospodării, au adus rude în România și au format o comunitate în care munca și legăturile dintre familii aveau un rol important.
Potrivit mărturiilor consemnate de-a lungul timpului, satul avea aproximativ 42 de case de-a lungul șoselei și alte opt pe o uliță laterală. În urmă cu mai multe decenii, aici trăiau în jur de 200 de oameni. Mulți erau zidari pricepuți, care lucrau în Craiova și în localitățile din împrejurimi. Alții se ocupau de agricultură, de grădini și de gospodăriile proprii.
Oamenii din satele vecine își amintesc de italienii care munceau în construcții și erau apreciați pentru calitatea lucrărilor. În timp, familiile venite din Italia s-au apropiat de comunitățile românești, iar căsătoriile mixte au contribuit la integrarea lor în viața locală.
Povestea satului Italieni este, astfel, și povestea unei comunități care și-a găsit locul în Oltenia. Oamenii au venit dintr-o altă țară, dar și-au construit aici case, și-au crescut copiii și au ajuns să considere această regiune drept acasă.
Lipsa apei și dispariția satului
Destrămarea comunității nu s-a produs dintr-odată. Una dintre cele mai mari probleme ale locuitorilor era lipsa apei potabile. Într-o mărturie citată în presa vremii, Mircea Feruglio, reprezentant al comunității italiene din Dolj, explica faptul că problema nu a putut fi rezolvată, iar oamenii au fost nevoiți să se mute. Unii au plecat la Izvorul Rece sau la Ișalnița, în timp ce alții s-au stabilit în Craiova.
În paralel, transformările din perioada comunistă au schimbat radical viața satelor. Terenurile agricole au fost reorganizate, iar gospodăriile din Italieni au fost treptat părăsite și distruse. Relatările publicate de-a lungul timpului nu indică toate aceeași dată pentru demolarea caselor. Unele menționează anii ’60, în timp ce altele leagă dispariția așezării de politicile de sistematizare și de extinderea exploatărilor agricole din perioada comunistă.
Cert este că, spre sfârșitul anilor ’70, comunitatea era deja puternic depopulată. În studiul său despre minoritățile din Oltenia, Dan Lupescu consemnează că, în perioada 1977–1980, în sat mai erau locuite doar două case. Una dintre acestea a fost folosită ulterior ca sediu al unei ferme agricole și a supraviețuit până în anii ’90.
Ce a mai rămas din Italieni
Odată cu plecarea oamenilor, satul și-a pierdut treptat identitatea de așezare locuită. Casele în care trăiseră mai multe generații au dispărut, iar terenurile au fost integrate în exploatări agricole. În locul ulițelor și al gospodăriilor au rămas amintirile celor care au copilărit acolo.
Povestea comunității a fost readusă în atenție și de presa națională. Într-un reportaj publicat în 2015, Digi24 relata despre foști locuitori și urmași ai familiilor italiene, pentru care satul dispărut rămăsese legat de amintirile copilăriei. Cei care au plecat s-au stabilit în Craiova și în localitățile din jur, iar legăturile cu zona nu s-au pierdut complet.
Astăzi, satul Italieni rămâne o pagină mai puțin cunoscută din istoria județului Dolj. Povestea sa vorbește despre migrație, muncă și integrare, dar și despre felul în care lipsurile și deciziile administrative pot schimba definitiv viața unei comunități.
La marginea Craiovei, pe drumul spre Bucovăț și Lazu, a existat cândva o așezare în care familii venite din Italia și-au construit un nou început. Satul a dispărut, însă istoria oamenilor care l-au locuit merită păstrată, înainte ca amintirile despre el să se piardă odată cu cei care încă și-l mai amintesc.
