De la an la an, din ce în ce mai mulţi doljeni aleg drumul străinătăţii, căutând un trai mai bun în locuri îndepărtate de ce au ei mai drag: copiii lor. În timp ce mâinile li se brăzdează de muncă, pruncii lor cresc alături de bunici. Poartă în suflet dorul de părinţi, iar lipsa lor le lasă răni adânci în inimi. Anual, mii de micuți din Dolj sunt lăsați de părinți în grija rudelor. Psihologii îi numesc „Generaţia Singur Acasă“ şi atrag atenţia că plecarea părinţilor are efecte extrem de grave asupra copiilor, care de multe ori recurg şi la acte de suicid.
Mii de copii din Dolj trăiesc drama de a creşte fără părinţi. Potrivit datelor furnizate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Dolj, numai pe primul trimestru din 2018, 1.712 copii și-au văzut părinții plecând peste hotare. Dintre aceştia, 702 au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, 810 au un singur părinte plecat, iar 200 provin din familii monoparentale și singurul lor părinte a plecat peste hotare. În ultimul trimestru al anului 2018, peste 1.600 de copii au rămas singuri acasă. În 2017, au fost în total 6.312 copii lăsaţi la rude de către părinți. În 2016 au fost 6.070 de copii, iar în 2015 – 6.272 de micuţi. În realitate, numărul acestora este mult mai mare, întrucât această statistică nu reflectă numărul total al copiilor cu părinţi plecaţi, ci doar al acelora ale căror situaţii sunt cunoscute şi înregistrate de Serviciile Publice de Asistență Socială și transmise DGASPC. „Este aşa-numita «Generaţie Singur Acasă». În ultima perioadă, tot mai mulţi copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a familiei extinse ori a unor fraţi mai mari de către părinţi care ajung într-o situaţie precară, rămân fără un loc de muncă, nu mai pot asigura traiul zilnic şi, în aceste condiţii, decid să plece. Gândul cu care cineva lasă copiii şi se duce la muncă în altă parte este cel financiar: să câştige bani şi să poată trimite ceva înapoi. Este o gândire care nu avantajează copilul pentru că este mult mai important ce laşi acasă decât ceea ce poţi să trimiţi înapoi. Copilul rămas singur resimte în primă fază un sentiment de vină, se gândeşte că părintele a plecat din cauza lui pentru că acesta îşi justifică plecarea prin faptul că vrea să îi asigure un viitor mai bun“, a spus Claudia Măciucă, psiholog, şef Serviciu Evaluare Complexă a Copilului, în cadrul DGASPC Dolj.
„Părinţii trebuie să ştie ce riscă“
Lucrurile materiale pe care le primeşte un copil nu compensează însă absenţa părinţilor. Sentimente de autoînvinovăţire îi fac extrem de vulnerabili în plan emoţional. Copiii nu mai au cu cine să discute, nu se mai bucură de alinarea părinţilor şi cel mai puternic resimt aceste lucruri în momentele esenţiale din viaţa lor. „Copiii au fel şi fel de manifestări la care trebuie să participe şi părinţii, cum ar fi serbări şcolare, iar aceşti copii trăiesc un puternic sentiment de marginalizare socială pentru că la ei nu vine nimeni. Atunci apare acut sentimentul de lipsă de speranţă, nu văd un viitor pentru că nu are cine să îi încurajeze şi să le spună că totul va fi bine. Sunt puţini cei care îşi permit să sune des sau să aibă o discuţie pe skipe, ca să se şi vadă cu copiii, şi atunci acest sentiment al lipsei de speranţă se adânceşte tot mai mult“, a mai spus Claudia Măciucă.
Potrivit acesteia, vârstele cele mai vulnerabile în viaţa unui copil sunt: 2 – 3 ani, 6 – 7 ani şi 12 – 15 ani. În aceste perioade, el poate dezvolta un puternic sentiment de abandon. Din acest motiv, este recomandabil ca părinţii să ţină cont de aceste etape şi să fie alături de ei. „La 2 – 3 ani, în momentul în care părintele nu se mai întoarce acasă, sentimentul de abandon se acutizează, copilul dezvoltă un tip de ataşament nesecurizant, nu ştie faţă de cine să dezvolte relaţii de afecţiune. Este perioada în care el ar trebui să meargă la grădiniţă şi din start trece printr-un proces de transformare. La fel se întâmplă şi la şase – şapte ani, când merge la şcoală şi trece printr-un alt proces de schimbare. La pubertate, apare criza identităţii, copiii nu se mai regăsesc, problemele sunt diferenţiate, intervin schimbările fizice care le ridică foarte multe semne de întrebare. Părinţii trebuie să ştie ce riscă în momentul în care lasă un copil într-o perioadă în care el are cea mai mare nevoie de ajutor“, a mai spus psihologul.
Au ales să moară decât să trăiască fără părinţi
Suferinţa pe care copiii o simt se vede în plan comportamental: încep să lipsească de la şcoală, nu se pot concentra, caută să compenseze dragostea părintească în diverse grupuri vulnerabile. „În special băieţii încep să îşi caute parteneri mai mari şi se angrenează în tot felul de activităţi, uneori la limita legii. Ajung să comită infracţiuni, să consume droguri, intră pe o pantă descendentă. S-au produs foarte multe tentative de suicid, multe duse şi la realizare de adolescenţi care au fost părăsiţi în această perioadă extrem de dificilă, 12 – 15 ani. În momentul în care pleacă, părinţii nu conştientizează toate aceste consecinţe. Ei se gândesc că, dacă trimit bani sau diverse bunuri materiale, îi conferă copilului un anumit nivel de trai, care îl face fericit. Nu întotdeauna un bun material te face fericit. Copilul trebuie să simtă prezenţa părinţilor, să simtă că are cu cine să stea de vorbă, cu cine să împărtăşească succesul sau eşecul. Lipsa părinţilor şi a comunicării îi fac să sufere cel mai mult. Tocmai din acest motiv au fost numiţi «Generaţia Singur Acasă». Chiar dacă fizic este cineva cu ei în casă, la nivel emoţional acest lucru nu se simte“, a afirmat Claudia Măciucă.
Luaţi-vă copiii cu voi!
Aceasta atrage atenţia asupra faptului că părinţii trebuie să gestioneze foarte bine decizia plecării şi să fie conştienţi că nici un câştig material nu poate înlocui prezenţa lor. Specialiştii spun că soluţia ar fi ca părinţii să ia şi copiii cu ei. „Părinţii trebuie să înţeleagă că este mult mai important copilul pe care îl lasă în urmă decât ceea ce câştigă acolo. În aceste condiţii, fie iau copiii cu ei, fie acolo îşi aranjează lucrurile astfel încât să se realizeze cât mai repede această reîntregire a familiei. Cu cât se întâmplă mai repede lucrurile acestea, cu atât beneficiile sunt în favoarea copilului“, a adăugat Claudia Măciucă.
Numărul copiilor lăsaţi anual în ţară demonstrează că sunt puţine familii reîntregite peste hotare. În lipsa părinţilor, specialiştii caută soluţii. Sunt însă puţine în raport cu nevoile lor. „Din păcate, sunt foarte puţini consilieri şcolari, psihologi cu atât mai puţini. ONG-urile au încercat să dezvolte nişte programe în comunităţi prin care ajutau aceşti copii. Şi instituţia noastră are centre de consiliere, iar psihologii se duc în comunităţi şi încearcă să îi ajute, dar nu este nici pe departe suficient pentru că numărul copiilor care sunt într-o astfel de situaţie este mult mai mare faţă de numărul profesioniştilor care îi pot ajuta. Fiecare dintre aceştia are propriile nevoi, propria individualitate, dorinţe şi visuri diferite, nu îi poţi trata ca pe o masă. Un copil trebuie să aibă tot timpul speranţa vie, speranţa că va avea un viitor, iar această speranţă nu le-o poate insufla decât un părinte“, a spus psihologul Claudia Măciucă.
Potrivit acesteia, efectele plecării părinţilor se văd nu numai la copil, ci şi la viitorul adult, care va renunţa la a-şi întemeia o familie pentru că nu cunoaşte această noţiune.
