Andrei şi tatăl său, Marcel, în atelierul de lucru (Foto: Bogdan Grosu)

Situată la aproximativ 30 km de Drobeta Turnu Severin, comuna mehedinţeană Şişeşti este un loc binecuvântat cu peisaje rupte din poveste. În gospodăriile oamenilor, răsfirate pe dealuri, se zăresc căpiţe de fân, iar în localitatea în care îşi duc existenţa puţin peste 3.000 de oameni încă se păstrează tradiţii şi îndeletniciri ale căror origini se pierd în negura timpului. Arta olăritului, unică în acest loc din Mehedinţi, datează de pe vremea dacilor. Meşteşugul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Marcel Tănasie este unul dintre puţinii meşteri olari din satul Noapteşa al comunei Şişeşti. Avea mai puţin de zece ani când a început să se joace cu lutul. Aştepta ca bunicul său să plece la masă şi punea stăpânire pe atelierul lui. Se învârtea pe roată, modela lutul şi, uneori, chiar şi obiectele lăsate de bătrân la uscat… Sufla în urcioare pentru că îi plăcea să le vadă cum se umflă şi, deşi de cele mai multe ori le spărgea, iar bunicul îşi găsea munca distrusă, a continuat să intre în atelier. Au trecut trei decenii de atunci şi în timp joaca s-a transformat în pasiune, pasiunea, în artă, iar arta în sacrificiu. Sacrificiul de a depăşi toate greutăţile cu un singur scop: acela de a-şi păstra identitatea, de a nu lăsa să piară tradiţia olăritului, unică în acest loc din Mehedinţi. „Mulţi îmi spun că am o rotiţă care nu funcţionează bine şi că aş putea face altceva, pentru că e greu să supravieţuieşti din olărit. Dacă nu am avea animale, nu ştiu cum ne-am descurca. Dar fac asta pentru că nu aş vrea să se piardă identitatea noastră, care înseamnă meşteşuguri şi tradiţii. Când vor dispărea acestea, vom dispărea şi noi, ca popor. Practic, e un sacrificiu pentru identitatea noastră, pentru a ne păstra cultura şi istoria“, a spus Marcel Tănasie.

„Totul e cum era pe vremea dacilor“

Nimic nu este uşor în tot acest demers. De la găsirea lutului, până la comercializarea obiectelor finite, fiecare etapă presupune dăruire, muncă, sacrificiu. Lutul este adus de pe un deal aflat la aproape doi kilometri de casă, iar adâncimea la care se află este de aproape doi metri. După ce este scos, lutul este încărcat în căruţă şi transportat acasă. „Calitatea lui este foarte importantă pentru că, dacă acesta nu este bun, prin uscare sau ardere obiectele crapă şi atunci lucrezi degeaba. Noi recoltăm lutul de pe un deal, de la o adâncime de doi metri, şi după ce săpăm groapa, îl adunăm cu o postavă sau covată, cum i se mai spune. Îl cărăm, îl încărcăm în căruţă şi apoi îl aducem acasă. Având în vedere distanţa şi faptul că facem totul manual, uneori durează câteva zile, chiar şi o săptămână, să îl strângem şi să îl aducem. Nisipul cu care trebuie să îl amestecăm îl luăm din alt deal al satului. Urmează pregătirea lutului cu nisipul, care trebuie călcat, şi, pentru că nu avem malaxor, lucrăm în modul acela clasic, de demult“, a mai spus Marcel Tănasie.
Iar lutul adus cu greu acasă şi lucrat cu sudoarea frunţii ia multe forme în mâinile tânărului meşter din satul Noapteşa. Vase decorative ori pentru gătit, farfurioare, urcioare, vaze, pe toate le face cu aceeaşi dăruire. Simplitatea, culoarea lutului, naturalul sunt elementele care caracterizează ceramica de Şişeşti. „E o ceramică foarte simplă, neîmbunătăţită. Totul e cum era pe vremea dacilor şi nu vreau să o stric. Culoarea lutului este albă, iar vopselele sunt obţinute numai din lut. Pentru a obţine culoarea maro, spre exemplu, pisez bine o piatră cu ciocanul, căci nu am râşniţă să o râşnesc, şi o amestec cu puţin lut. Roşul îl găsesc undeva într-un strat pe un deal, de unde luau şi bunicii mei. Am făcut însă şi experimente şi am creat diverse nuanţe. După ce fac vasele, le las să se usuce şi le ard clasic, în cuptor cu lemne. După ardere, ele devin albe“, a mai spus Marcel Tănasie.

„Ne-au invadat kitsch-urile, iar noi, producătorii, suntem pe ultimul loc“

De altfel, tocmai această simplitate a ceramicii de Şişeşti este cea care îi ţine departe pe unii cumpărători, spune Marcel Tănasie. Şi asta pentru că mulţi dintre ei sunt atraşi de culori, de luciul vaselor. „Dacă nu sunt lucioase, oamenii sunt puţin reticenţi, se gândesc dacă să ia sau nu. Din păcate, nu se pune preţ pe aceste obiecte. Ceramica este foarte simplă şi toată lumea caută ce luceşte, ce e frumos. În acelaşi timp, ne-au invadat kitsch-urile, iar noi, producătorii, suntem pe ultimul loc. În plus, nu ne susţine nici legislaţia, prin care să fim diferenţiaţi noi, meşterii, de comercianţi. Omul este foarte uşor de manipulat. Toată lumea spune că produce, dar nu vezi pe nimeni lucrând. Noi suntem undeva în spate, iar în faţă sunt cei care lucrează industrial. Dacă se rupe un braţ într-o fabrică, se poate înlocui foarte uşor. În schimb, dacă eu îmi rup un braţ, nu mi-l mai înlocuieşte nimeni, nu mai pot munci. Şi atunci, cum să nu fie o diferenţă între comercianţi şi producători? E o legislaţie făcută haotic! Piaţa de desfacere e foarte dificilă. Mai mergem pe la muzee, pe la Sibiu, pe la Bucureşti, dar obiectele se vând din ce în ce mai greu“, a spus cu tristeţe tânărul meşter.

„Secretul este să coordonezi foarte bine şi mâinile, şi picioarele“

Pentru a demonstra că obiectele pe care le expune sunt ieşite din mâinile lui, Marcel merge de multe ori la târguri cu roata după el. În acelaşi timp, a realizat, tot din lut, un cuptor în miniatură, pe care, de asemenea, îl ia cu el, ca să le arate oamenilor unde şi cum se ard vasele, pentru că nu de puţine ori copiii l-au întrebat dacă se ard în cuptorul de la aragaz. Şi, deşi e din ce în ce mai dificil, nu se dă bătut, „pentru că nimic nu e greu când vrei să îţi păstrezi identitatea“. Are copii şi, chiar dacă poate nu îi vor urma exemplul, spune că este mulţumit că vor şti toată viaţa ce înseamnă ceramica de Şişeşti. Fiul lui Marcel, Andrei, are doar zece ani, şi cât am stat de vorbă cu tatăl lui, mâinile nu i s-au oprit deloc din lucru. A făcut conştiincios şi tăcut mai multe castronaşe şi se bucură că îşi poate ajuta părintele. „Am învăţat acum un an să fac asta şi îmi place foarte mult. Petrec cam două ore pe zi în atelier şi secretul este să îţi coordonezi foarte bine şi mâinile, şi picioarele. Îmi place când merg cu părinţii mei la târguri şi văd că obiectele făcute de mine se vând“, a spus băiatul.
Atâta timp cât oameni ca Marcel şi Andrei vor continua să modeleze lutul, ceramica de Şişeşti va dăinui, iar tradiţia olăritului nu se va pierde pe aceste meleaguri.

Monica Stuparu
Lucrează din 1998 la Gazeta de Sud şi consideră că unul dintre secretele reuşitei în acest domeniu este seriozitatea. E o persoană deschisă la ceea ce este nou, iar cea mai recentă provocare este să descopere tot ce se întâmplă în sistemul medical din Oltenia şi să ofere cititorilor informaţii corecte şi echidistante.