Mii de ore de atenţie la starea drumului şi a maşinii, sute de pene rezolvate în praf sau în nămeţi, sute de alimentări, de schimburi de ulei, dar, mai ales, mii de griji ca totul să decurgă bine. Aceasta este viața unui șofer de autobuz. Marian Trifu este unul dintre ei, șofer RAT de peste 20 de ani.
Calm, liniștit, controlează dintr-o privire autobuzul făcând un tur al oglinzilor. Interiorul, exteriorul, ușile, mai ales ușile pe care intră și ies călătorii, apoi traficul. Pornește în cursă pe traseul E1 R. Este ora 11.30 și într-o oră trebuie să ocolească întreg orașul, pornind din Craiovița Nouă, Parc, Gară și apoi înapoi în Craiovița, parcurgând cam 20 de kilometri la o cursă.
Trei iconițe se leagănă atârnate de oglinda retrovizoare, veghind asupra conducătorului și a călătorilor.
Un ciocănit se aude în geamul cabinei care desparte șoferul de călători.
„- Câte ?“ (bilete – n.r). „Două“, vine răspunsul. Schimbul se face repede și autobuzul își continuă drumul.
De peste 20 de ani, Marian Trifu este șofer pe autobuz. Are 46 de ani și a lucrat cam pe toate traseele, a prins și trasee exterioare și a condus toate tipurile de autobuz care au circulat de-a lungul timpului în Craiova. Cu mașinile conduse de el au circulat milioane de călători. Își amintește cum a ajuns șofer de autobuz, deși cei din familie nu l-au încurajat să aleagă această meserie. „Când m-am angajat, nu aveam 21 de ani. Și ai mei au lucrat tot aici, bunica – taxatoare, mama – taxatoare, tata – șofer. Mi-au zis să nu mă fac șofer, dar mie îmi plăcea să conduc mașini mari. Am lucrat prima dată pe o Dacie papuc, după care am trecut pe depanare, pe un autobuz fără acoperiș, iar după trei ani de vechime am dat examen pentru categoria D. Am condus toate mărcile de autobuz pe care le-a avut societatea. Prima dată am condus un UD vechi, am condus și autobuz articulat, apoi un Ikarus, din ălea roșii, Mitsubishi, VMC, Man și acum un Solaris. Articulatele erau mașini bune la momentul acela. Atunci aveam ce transporta pentru că mai aveau oamenii serviciu“, își amintește Marian Trifu. Are multe amintiri, ar putea scrie un roman dacă ar avea talent la scris cum are la condus autobuzul.
Aglomerația, taximetriștii și gropile din carosabil – „inamicii“ șoferilor de autobuz
Autobuzul oprește în stație la Agronomie, ușile se deschid cu un zgomot ușor, călătorii urcă și coboară. Șoferul verifică ușile, privind oglinzile fixate de o parte și de alta a parbrizului, după care autobuzul este pus în mișcare. „Acum, și dacă vrei să pleci cu oameni pe scară, nu poți. Nu pornește. Am prins și perioada când mergeam cu călătorii pe scară, eram nevoiți. Și acum mă gândesc cât de periculos era, dar nu aveai ce face, că se urcau de te întrebai unde mai încap! Și tot mai rămâneau în stație. Dar platforma industrială s-a dus… Păi, când încheiau programul în fabrică ziceai că ies de la meci!“, își amintește Marian Trifu. Și acum știe pe de rost programul societăților din oraș și își dă seama după numărul de călători când intră și ies angajații. „Am învățat programele firmelor. La patru ies Confecțiile, la șase Bănia, pe la șapte SUCPI, iar Electro între trei și patru. La Ford avem specialele. Am făcut speciale și la Termo, la Combinat, la Confecții, dar asta când se lucra în ture, acum s-au cam dus“.
La Spitalul Județean e mare aglomerație. Cu asta nu se împacă: cu aglomerația în trafic, cu șoferii, mai ales cu taximetriștii grăbiți, cu cei care își parchează anapoda mașinile pe carosabil, dar și cu gropile din asfalt pe care a ajuns să le știe cu ochii închiși. „Aici, la Spital, mereu este aglomerație. E o zonă cu probleme. Sunt magazine, toți vin să cumpere și atunci opresc pe banda doi, opresc și în stație. Și eu, la rândul meu, sunt nevoit să opresc tot pe banda doi. E o mare problemă. Cel mai liber este finalul traseului, de la Consul, pe bulevardul Dacia, până intri în Craiovița. Gropile ne dau bătăi de cap, dar le-am învățat pe dinafară. Când pot le evit, alteori nu am cum să le mai ocolesc. Iar taximetriștii, 80% dintre ei sunt agresivi în trafic“, povestește Marian Trifu. Cu toate acestea, nu-și amintește să fi avut vreun accident. Încearcă să se descurce în trafic pentru că nu are altă soluție.
Fel și fel de călători, fel şi fel de întâmplări
Din câți călători a dus zilnic cu autobuzul, din câte trasee a străbătut și în oraș, și în afară, din câte mărci de autobuze a schimbat, a rămas cu amintirea multor întâmplări. Unele plăcute, altele mai puțin plăcute.
„Țin minte că o dată, acum câțiva ani, unui nene în vârstă i-a venit rău în mașină. Am ajuns la capăt de linie, a coborât toată lumea și el nu mai mișca. M-am dus la el, am văzut că respiră și am chemat ambulanța. Avea probleme de sănătate, era și cald și a leșinat“, își amintește conducătorul auto. Odată cu poveștile, traseul își urmează cursul firesc, din stație în stație. Acum suntem la Mall, acum ajungem la Gară. „Mai sunt și persoane care nu se informează, urcă și după aceea îmi fac semn să opresc că au urcat în autobuzul greșit. Dacă sunt încă aproape de stație și pot să opresc, îi mai las, dacă nu, coboară la următoarea stație. Sunt persoane care adorm în autobuz, mai ales acum, pe perioada rece. Sunt oameni sărmani care fac curse cu noi ca să se mai dezmorțească, să se încălzească“, povestește Marian Trifu, apăsând butoanele colorate de pe bordul de comandă. O altă stație. Povestește despre trasee care acum nu mai sunt. „Am prins și traseele 5, 30, 6, am mers și pe traseu exterior, traseul 7, până la Duțulești. A fost bine acolo, cursa era mai liberă, când ieși din oraș nu este traficul încărcat. Aici, altele sunt problemele, mai vin oameni de la țară cu brânză, cu lapte, vin la piață. Mai curg din plase «chestii», mai miroase“.
În timp, șoferul de autobuz a ajuns să-i cunoască și pe hoții de buzunare. Spune că au un stil al lor care îi dă de gol. „Îi cunosc până și pe hoții de buzunare. Îi recunosc imediat. Întotdeauna dau prioritate tuturor călătorilor, urcă la final. Circulă fel și fel de oameni. Iarna sunt mai puțini, vara circulă mai mulți. Se întâmplă să mai uite în autobuz sacoșe, așteaptă la capăt de linie, dar dacă noi nu verificăm în autobuz după fiecare tură și urcă altcineva nu ai ce să mai faci“, spune Trifu.
Își amintește, zâmbind, alte întâmplări din trecut. „Mergeam la un meci, atunci aveam echipă de fotbal. Eu îi transportam pe băieți. Aveam probleme la o roată, am cam forțat mașina să ajungem la timp, că mergeam undeva la țară. Și, la un moment dat, văd o roată de la mașină că o ia peste câmp și se duce de-a rostogolul. Noi pe stradă, roata pe câmp! Am oprit pe dreapta și m-am dus să caut roata, iar băieții au plecat pe jos ca să nu piardă meciul. Ce să zic, tot felul de întâmplări!“, mai povestește Marian Trifu.
„Noi trezim orașul, noi culcăm orașul“
Marian Trifu are o vorbă: „Noi trezim orașul, noi culcăm orașul“. Cu siguranță, se gândește că de peste 20 de ani el și colegii lui pornesc în cursă la primele ore ale dimineții și își încheie ziua târziu, după miezul nopții. „Prima cursă RAT este la 5.30, dar eu mă trezesc la 4. Este obositor, dar ăsta este programul. Avem un termen-limită în care trebuie să parcurgem traseul, altfel ne ajungem unul pe altul. La orele de vârf mai întârziem, abia mai prindem cinci minute de pauză. Nu seamănă o zi cu alta. La final de tură încheiem cu mătura în mână. Alimentăm autobuzul cu motorină, după care trecem printr-o rampă să-l spălăm. Și, la final, luăm găleata, peria și spălăm exteriorul, apoi măturăm, ca să fie a doua zi curat. Ultimul traseu este la 21.30“. Ei, și cu toate acestea, Marian Trifu este și după mai bine de 20 de ani calm, prudent în trafic. Autobuzul alb, condus de el, ajunge la capăt de linie, iar ultimul călător coboară. „Tocmai azi nu mi-am luat cravata! Este mai frig și m-am îmbrăcat gros. Eu cred că ținuta și comportamentul te fac respectat. Dacă vrei respect, trebuie să și oferi“, afirmă acesta.
Îl lăsăm pe Marian Trifu la capăt de linie, unde își semnează foaia de parcurs și ia o binemeritată pauză de cafea.
