Micii fermieri din comuna Gogoșu din județul Mehedinți caută soluții pentru a-și comercializa produsele în lipsa unor puncte de desfacere. Mierea se vinde la borcane prin târguri, iar laptele de la vaci este dat porcilor sau este folosit pentru îngrășarea vițeilor. Numai în acest fel afacerile de familie pot merge mai departe.
Comuna Gogoșu din județul Mehedinți este renumită pentru numărul mare de apicultori și crescători de animale. Oamenii și-au dezvoltat afacerile. Au accesat fonduri europene pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții și pentru a obține o producție cât mai bună. Fac totul cu pasiune și dăruire. Problema apare însă când oamenii trebuie să își vândă marfa. Producție bună există, dar nu au piețe de desfacere. Se apelează atunci la tot felul de soluții de compromis pentru ca afacerea să nu moară.
„Nu mai avem unde să dăm mierea“
Radu Dumitru este unul dintre apicultorii din comuna Gogoșu. Pasiunea pentru creșterea albinelor i-a umplut astăzi grădina casei de stupi. A început cu doi stupi, iar astăzi are 135. S-a apucat de apicultură în 1976. La acea vreme avea serviciu și timpul nu îi permitea să se ocupe de albine așa cum și-ar fi dorit. A ajuns totuși la 50 de stupi. Odată cu ieșirea la pensie, timpul nu a mai fost o problemă. „În 1976 s-a născut pasiunea mea pentru creșterea albinelor. Am cumpărat doi stupi. Nu m-am putut ocupa de albine pentru că lucram zi lumină la Agromeg Gogoșu. Mi-am luat cărți, am întrebat stuparii cei vechi cum se îngrijesc albinele. Eu ascultam întâi ce spuneau ei și apoi veneam și citeam din carte. După ce am ieșit la pensie, mi-am dedicat timpul creșterii albinelor. M-am extins. De la 50 de stupi, am ajuns la 135 de familii de albine. Mierea am dat-o la Târgu Jiu la o societate. Veneau și o luau ei singuri de la noi, însă de doi ani societatea s-a închis și nu mai avem unde să dăm mierea. Acum o vindem la piață“, ne povestește Radu Dumitru.
Nu a capitulat, a mers mai departe. Producția este bună. Au fost ani în care a reușit să adune 1.700-1.800 de kilograme. Acum, pentru că stupii stau doar în grădină, adună 1.000 de kilograme de miere.
În fiecare zi, vreme de șase ore, stă printre albine. Repară stupii, supraveghează atent albinele, pentru că de sănătatea lor depinde bunul mers al lucrurilor. Nu lucrează cu mască sau echipament special, ci doar cu fum, pentru că astăzi nu mai există nici un secret pe care să nu-l știe. Și apoi, „albinele nu sunt rele. Simt cât de mult le iubesc“. Anul apicol abia a început, așa că acum este preocupat să adune propolisul. „O firmă de la Bistrița-Năsăud îmi ia propolisul cu 100 de lei kilogramul. Îl mai dau și pe piața liberă, pe la oamenii din sat. Îl fac batoane și îl învelesc în folie, la fel cum fac și cu mierea, acum, că nu mai are cine să o ia în cantități mari. Dacă mă ocupam de apicultură mai devreme, aveam câștiguri mari. Mierea se căuta în urmă cu mai bine de 20 de ani și o puteam da aici, la Apicola. Erau mai multe facilități“, a precizat Radu Dumitru.
Îl lăsăm pe apicultorul nostru în mijlocul albinelor și mergem să cunoaștem un alt mic fermier.
La ferma de vite
În arșița zilei de vară, strigăm la poarta casei lui Ion Boboc. Aflasem că este unul dintre marii crescători de vite din Gogoșu, așa că am vrut să îl cunoaștem. Nu după mult timp, apare în poarta casei. Ne invită să mergem să vedem cele 26 de vite pe care le are. Animalele sunt în țarcul din spatele gospodăriei, pentru că pe câmp nu au apă și la orele prânzului se adăpostesc la umbra pomilor și își potolesc în tihnă setea. „La prânz le aduc acasă pentru că nu e apă pe câmp. La 4 mă scol. Până mulge nevastă-mea două-trei vaci, la 5 am plecat cu ele. La 12 suntem înapoi acasă și apoi la 16.30 sunt din nou în câmp. Mă întorc pe la 23.00. Scol și vecinii de pe aici“, ne explică Ion Boboc.
Ne face apoi cunoștință cu Rândunica, care a primit numele acesta pentru că „fuge peste tot“, cu Dora, o vacă ce poartă numele soției pentru s-au născut la aceeași dată din calendar. Îl cunoaștem și pe exoticul Mendosa. „Era un serial la televizor cu Sebastian de Mendosa. Și când l-a născut mumă-sa, mi-a venit să-i pun numele ăsta“, ne explică Ion Boboc. Vedetele sunt Regina și Dumnezeu. „I-am pus numele Regina pentru că mi-a făcut vițelul ălă frumos, pe Dumnezeu. L-a fătat într-o zi de duminică și dacă nu era un medic de aici din sat cu fratele lui, putea să moară. I-am legat picioarele din spate cu o funie și funia de tractor și așa am reușit să-l salvez. Este o mândrețe la cele cinci luni. Mi-au oferit 1.600 de lei pe Dumnezeu, dar am zis că nu-l dau!“, ni-i prezintă cu mândrie fermierul pe viţelul Dumnezeu și pe mama lui, Regina.
„Ce se mulge, dăm la porci“
Ion Boboc este tare mândru de vitele sale. „Pământul, utilajele pe care le am, numai de pe spinarea lor le-am luat, că tatăl meu a fost sărac, nu a avut decât un pogon de pământ. Voi continua să cresc numărul lor“. Fermierul are însă o mare supărare: nu are unde să vândă laptele, iar brânza o face doar pentru consumul familiei. „Dacă ar fi să colectez tot laptele, aș lua 50-60 de litri de lapte dimineața și alți 50-60 seara. Dar, ce se întâmplă, nu avem un procesator! Unde să-l dăm? Așa că suntem nevoiți să creștem vițeii cu el. Ce se mulge, dăm la porci, mai am vreo doi-trei abonați și mai fac brânză pentru consumul familiei. Mi-au spus de la APIA să caut un procesator unde să predau laptele. Unii fermieri pe care i-am întâlnit au spus că se duc la zeci de kilometri. Nu așa se face treabă!“, ne destăinuie cu amărăciune fermierul. Singura soluție pentru dezvoltarea fermei sale de vite vine de la greci, sirieni, libieni. „Mergem mai departe pentru că vindem vițeii. Se apropie toamna și o să vină grecii, sirienii, libienii să ni-i cumpăre. Ne mai bat la poartă și intermediari de la Dâmbovița, Craiova, care caută să ni-i ia cât mai ieftin și să îi vândă cât mai scump. Noi ne mulțumim și cu mult, și cu puțin, că asta e! Ce să mai facem? De acolo iei niște bani. Statul ne ajută foarte puțin cu subvențiile“, ne spune Ion Boboc.
Dăruire și pasiune există, producție, de asemenea. Singura za care lipsește din acest lanț este o piață de desfacere.
