Cunoscutul jurnalist și scriitor, Ion Cristoiu (foto), a făcut ieri o radiografie dură a presei din România în cadrul primei ediții din 2015 a întâlnirilor „SpectActor“ de la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova. Sub eticheta „Presa postdecembristă: sub semnul permanentei neașezări“, Cristoiu a analizat și a trasat paralele între mass-media de acum 25 de ani și presa din prezent. Gazeta de Sud vă prezintă azi prima parte a analizei lui Ion Cristoiu.
Despre începuturile presei de după 1989
– Am debutat în presa așa-zis democrată pe 15 ianuarie 1990 cu un articol împotriva lui Ion Iliescu, pentru că eu nu suport președinții la început de mandat, pentru că sunt glorificați. La început, când sunt puternici și lăudați de toată lumea mai ales de jurnaliști, eu îi critic, și ei, sigur, unii se uită chiorâș, în partea a doua când încep să fie părăsiți, eu fiind un păgubos de firea mea încep să-i apăr și iese ca dracul. Pe de o parte, opinia publică nu merge cu mine, pentru că noii președinți sunt miraculoși, sunt idoli, când își dau seama că nu sunt chiar idoli, uită că eu am scris și când încerc să-i laud sunt contra opiniei publice. S-a spus despre mine că e o tactică. Nu. Mă enervează elogiul, nu mă duc la nici o zi de naștere, nu suport consensul, această unanimitate.
– Ca și partidele politice, imediat după evenimentele din decembrie, ca să nu folosesc revoluție sau lovitură de stat, s-a ivit fenomenul presei independente. Specificul ei a fost că toate ziarele locale și centrale au devenit într-o după-amiază democrate. Scânteia apăruse dimineața cu elogiul lui Ceaușescu și la 14.00 – 14.30 a venit fostul secretar de partid și a prezentat numărul 1 din Scânteia Poporului. Cea mai rapidă transformare a avut-o Informația Bucureștiului. Apărea la ora 14.00, la 13.30 deja schimbau firma în Libertatea, la 14.00 și ceva era un număr Libertatea în care am recunoscut aceiași tipi care la Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului erau rezerva mea de elogii. Aveam și noi niște poeți de-ai noștri cu care făceam un negoț. Îi spuneam: îmi dai o poezie cu tovărășa, îți public o poezie de iubire. Televiziunea Română a devenit liberă. Și fostele publicații județene au devenit libere. Am urmărit ca specialist și programele. Toate aveau un clișeu: ieri întuneric, azi lumină, toate spun ce rău era înainte, ce bine e acum.
– Denunțarea perioadei anterioare și scrierea lui Nicolae Ceaușescu cu literă mică, noile vremuri sunt salutate, foștii redactori-șefi, pentru că vin tinerii, încep să se plângă în editoriale cât de oprimați erau ei. Ce m-a surprins pe mine în studierea acestei prese era faptul că nimeni nu se îndoia de revoluție, toată lumea vedea un miracol, Dumnezeu s-a întors cu fața către noi. Primele semne ale îndoielii privind revoluția sunt de la mine. În februarie, am scris un articol „O după-amiază cu mai multe întrebări“. Nici astăzi nu și-au găsit răspunsul, ceea ce înseamnă că nimerisem atunci. Să pui la îndoială evenimentele din decembrie era destul de riscant. Ce vreau să spun? Că presa, în general, este obligată să se îndoiască. Presa noastră de atunci nu se îndoia, nici acum nu se îndoiește. Nu avea acel: «Dar dacă nu a fost așa?» În lumea modernă, nimic din ceea ce se vede nu este real. Mai vedem un spectacol, arestări, demisii, dar, după un timp, ne dăm seama că poate altele au fost realitățile. M-am mirat atunci că în toiul acela nu era o presă care să se întrebe cum de știa Ion Caramitru că Ceaușescu a fost arestat sau, cum spunea Bratu la televiziune că s-a primit un telefon de la o doamnă dintr-un sat de lângă Sibiu că Nicu Ceaușescu a intrat în sat, a luat ostatici și se îndreaptă cu ei spre București. De unde a sunat tanti aia? Atunci nu erau mobile, cum a găsit televiziunea? Deci, erau câteva exemple care puteau fi puse sub semnul îndoielii.
Despre partea financiară
Alt lucru foarte grav și din cauza foarte proastei comunicări comuniste, jurnaliștii și românii nu aveau cunoștința și a slăbiciunilor capitalismului și chiar ale democrației. În presa din anii ‘90 nu am întâlnit și anumite îndoieli. E foarte interesant că are loc o explozie de gazete. La Evenimentul Zilei, jumătate din redacție era pe culoar. Se făcea repede o gazetă, tirajele erau uriașe, Evenimentul Zilei a avut tiraj mai mare de 700.000, dar furau ăia pe rupte la difuzare. Era explicabil și prin faptul că aveam subiecte noi: un tineret care era interesat să publice și subiecte noi, uluitoare. Se puteau pune la îndoială o serie de clișee.
Nici unul dintre patronii de atunci nu a făcut un imperiu. Toți au pus mâna pe bani, i-au risipit sau și-au luat case, nu a fost ca în economia de piață. Este această neașezare. Nu există constanțe. În presa americană sunt oameni care lucrează de 10-20 de ani la un ziar. Toate ziarele și-au schimbat proprietarul, formatul, directorii, orientarea politică. Nu au reușit să se așeze, la banii ăia uriași, nu au mers într-o investiție, noi, la EvZ, deși se câștiga enorm, nici măcar tipografie nu aveam. Nu avem o tradiție a presei, un muzeu, ce modele să-i dai generației tinere?
– Altă caracteristică a fost explozia unor publicații literar-artistice. Între timp s-a descoperit că și ele se supun economiei de piață. Să faci una acum cred că este un coșmar. Alt fenomen a fost o explozie a ziarelor de partid care s-a terminat într-un an. În perioada interbelică erau foarte puternice. Nu au rezistat pentru că oamenii de partid erau tot un fel de comuniști și nu înțelegeau că ziarul de partid nu trebuie să fie tembel. În perioada interbelică erau conduse de personalități. La noi erau un fel de gazete de perete. Noi nu aveam presă echidistantă în bătălia politică. Este o presă într-o permanentă mișcare, mai ales economic, o presă care nu rezistă prin ea însăși, este supusă diverselor comenzi politice.
Ziaristul seamănă cu spionul
Se folosește mult expresia „din surse“. Teoria mea este că ziaristul concurează ofițerul de informații. El este spion. Am o dușmănie, un război cu mai tinerii confrați, că prea publică ce li se dă. Ziariștii americani nu iau niciodată în serios, adică dosarele de la DNA, comunicatele, ce li se livrează este cap de știre, ca plecare. Adevăratul ziarist este cel care găsește pe cont propriu și nu i se livrează. Din acest punct de vedere, ziaristul seamănă cu spionul. El lucrează cu surse, ziariștii americani au câteva reguli: prima: niciodată nu divulgi sursa, nici măcar la proces, a doua: sursa trebuie să fie sigură că le publici.
– La noi se spune că televiziunile de știri au stricat poporul. Nu. Telespectatorul strică ziaristul, pentru că el așteaptă nu să-i dai informație corectă, ci informația așa cum îi place lui: dacă e dușmanul unui partid vrea să-i dai o informație negativă despre partid, dacă îl simpatizează, o informație simpatică.
– Lecția din surse ar trebui să se folosească și acum: în primul rând, pentru politicieni, când vrei să vezi cine este autorul unei știri, unei informații compromițătoare despre tine, nu te uita la adversar, ci la colegul de partid, de guvern. El e cel care dă. Se dă, de regulă, această știre la o televiziune și la un ziar de opoziție, ca să nu miroase, și are și credibilitate. E cazul la unele știri de la Antena 3, date chiar de cei pe care Antena 3 îi înjură în fiecare seară. Nimeni nu este interesat de știri oficiale.
Despre știri inventate
Am făcut o analiză a acestor știri și am descoperit câteva din caracteristicile cititorului din vremea lui Caragiale, valabile și astăzi. În aceste știri, și vorbim de un ziar de opoziție (Revolta Națională), cititorii așteptau știri care să le spună lor că mai e un pic și cade guvernul.
Caracudi (personaj care întruchipează un jurnalist ce inventa știri pe o bancă în parcul Cișmigiu – n.r.) răspunde nevoii cititorului român de atunci și de acum, adică telenovelizează. Concluzia de la Caragiale: noi scriem ceea ce ne sugerează sau impune cititorul. S-a spus în ultimul timp că presa este senzaționalistă și că cititorul, în loc să se intereseze, uite, de Codul Fiscal, așa, sau de războiul din Ucraina, se interesează de arestările din ultimul timp. Nu e nimic nou. Un mare satiric american, Cristopher Buckley, are un roman: „Nu te porți așa cu prima doamnă!“. Subiectul este foarte scurt, președintele american moare într-un accident și e acuzată prima doamnă. Dacă ar fi izbucnit un război cu Rusia și China ar fi ajuns poate pe pagina 2. Și presa americană este senzaționalistă, adică nu se ocupă de lucruri serioase.
