În Bariera Vâlcii din Bănie există prima şi singura manufactură de rame de calitate muzeală din istoria României, iar patronul acesteia, Cornel Roşca, este renumit în SUA, acolo unde vinde aceste rame unicat, dar și în România. Povestea succesului său poate face subiectul unui scenariu de film.
Artistul rameur Cornel Roşca se mişcă într-o lume deosebită şi pentru mulţi plină de secrete. Povestea sa de succes demonstrează că uneori viața bate filmul. A riscat, a plecat pe vremea când comunismul era la putere în România, a stat doi ani departe de copiii săi. A muncit şi, având talent şi ambiţie, a reuşit ca astăzi să deţină în Craiova unica manufactură de rame de calitate muzeală din România, una şi în SUA, fiind un renumit constructor de rame originale şi reproduceri de rame antice pentru tablouri, restaurator de rame antice la standarde recunoscute de marile muzee ale lumii. Ramele ce ies din atelierul său din Bănie intră direct în patrimoniul național al unei țări sau alteia, putând fi văzute, așa cum spune artistul rameur, „după ce plătești bilet de intrare la muzeu“.
A fost dragoste la prima vedere
Cornel Roşca a început să facă rame în România comunistă. Era un tânăr economist care dorea să-și făurească o carieră și să ofere familiei bunăstare. A fost nevoie de o întâlnire cu un vechi făuritor de rame ca povestea sa de succes să înceapă să se scrie.
„Într-o zi m-am întâlnit cu un bătrân făuritor de rame. La un moment dat, m-a întrebat: «Măi tinere, cum te descurci cu viața?». I-am răspuns: «Greu. Fac de toate. Stau într-o garsonieră cu doi copii. Am nevoie de un spațiu mai mare. N-am bani. Sunt în stare să pictez, să rașchetez, să fac diplome, orice numai să iasă un ban». Și chiar le făceam. Eram economist. M-a întrebat atunci: «Vrei să te învăț să faci rame?». La acea oră erau foarte căutate ramele. Toată lumea făcea goblene. Le intrase în cap femeilor din România că un centimetru pătrat de globen înseamnă nu știu câte mărci. Mi-a trezit interesul. Am abandonat orice gând de profesie: cămașă albă, cravată, birou. Mi-a zis că, dacă voi merge pe drumul ăsta, îmi voi schimba toată viața. Eram prea tânăr să înțeleg avertismentul. Oricum, nu semăna a amenințare. A fost dragoste la prima vedere. M-am îndrăgostit de rame chiar din prima clipă în care le-am văzut, de când am pășit în casa sa, unde am învățat cum să le fac. Era bătrân, dorea să împărtășească cuiva tainele meseriei sale. Nu știa dacă sunt bun, dar întâmplarea a făcut să nimerească un teren fertil“, a povestit Cornel Roșca.
Așa că a deprins taine până atunci neștiute. Și totuși, ceva lipsea. Regimul comunist nu-i oferea confortul de care avea nevoie. A încolțit ideea de a pleca din țară. Motivația nu a fost de natură financiară. „Înainte de a pleca din România începusem să fac bani. La un moment dat, i-am propus unui vechi făuritor de rame să mă învețe să auresc cu imitație de aur. Îi oferisem jumătate din valoarea unei mașini. N-a vrut să-mi spună“, a mărturisit artistul rameur Roşca.
Drumul spre America
Plecarea din țară avea la bază motive politice. Și-a dorit să-și crească altfel copiii. Nu a vrut să le construiască o viață bazată pe minciună, guvernată de teama de a gândi și de a se exprima liber. „Băiețelul meu a vorbit târziu, dar, înainte de a ști să articuleze bine cuvintele, îl recunoștea pe Ceaușescu. Îl vedea la televizor, începea să țopăie, să arate cu degetul. Dacă îi arătam o fotografie cu bunicul lui, care trăia în același oraș cu noi, nu l-ar fi recunoscut, dar pe Ceaușescu, da. Alt motiv hotărâtor era teama de o vorbi liber. În plus, ajunsesem să-l învăț cum să fie duplicitar și asta nu mi-a mai plăcut deloc“.
A riscat și a plecat. S-au scurs doi ani până când a putut să-și aducă și copiii în America. Nu a fost ușoară perioada petrecută departe de ei și nici revederea și reînnodarea relațiilor. „Am primit niște copii care nu mă mai recunoșteau, care a trebuit să mă accepte din nou ca tată pe mine, ca mamă pe soție. Nu am mai avut niciodată relațiile bune, apropiate, prietenoase pe care le aveam cu ei înainte. Nu au reușit să treacă de șocul acela al despărțirii și revederii ulterioare“, povestește cu regret artistul rameur Cornel Roşca.
Nici drumul spre făurirea unei cariere de succes nu a fost ușor. Limba engleză nu îi era cunoscută. Un dicționar și câteva cuvinte puse unul lângă altul pentru a construi o frază-două nu i-au fost de mare folos. Ambiția și dorința de a reuși au fost mai puternice. „Când am ajuns în America nu știam engleză deloc. Încercam să-mi găsesc de lucru. La vremea respectivă aveam o părere foarte bună despre mine. Prezentarea abunda de epitete, de calificative nemaipomenite. Am nimerit la cea mai mare firmă de reproduceri de rame antice. Când le-am spus cine sunt, ditamai maestru european, au fost încântați să mă primească. Am fost pus să trec o probă: să auresc o ramă. Aș fi știut orice altceva, dar nu auritul. În România nu găseai aur. Singurul aur pe care îl văzusem erau verighetele de la mână și uneori câte un dinte de aur la un țigan în gură. Mă uitam în stânga și-n dreapta să văd ce fac ei. Am încercat să imit și eu ca un maimuțoi. Nu-mi ieșea. Foița de aur cădea. Am realizat în câteva minute cât de fanfaron fusesem. Am lăsat sculele și am plecat. Nu am zis nici «Bună ziua». Satisfacția a venit după ani, când ajunsesem să auresc și să o fac atât de bine încât fabrica respectivă cumpăra rame făcute de mine în România și la vindea ca fiind ale lor“, povestește Cornel Roşca.
O întâlnire, alt drum
Nu a renunțat, a mers mai departe. Într-o bună zi avea să îl întâlnească pe Peter Stetler. O nouă pagină din povestea sa de viață se scria. O întâmplare nefericită avea să fie, de fapt, o șansă spre reușită.
„Următoarea întâlnire a fost cu un restaurator de rame antice, care lucra pentru diverse muzee și colecționari. Chiar dacă i-am făcut o impresie plăcută, mi-am dat seama că i-ar fi fost greu să angajeze pe cineva cu care nu se putea înțelege. Era o rețetă de dezastru. Nu știi când se înțelege ceva greșit și munca ta se ruinează. Astăzi, la mine în atelier cea mai mică greșeală înseamnă refacerea completă a ramei. În restaurare, greșeala poate ruina o ramă veche de mare valoare, inestimabilă poate. Cred că nu m-ar fi angajat. La plecare însă, fiind îmbrăcat într-o geacă la care eram deschis, din greșeală, când am trecut pe lângă o ramă la care lucrau doi muncitori, modelând un colț lipsă, l-am atins și l-am ruinat. Am zis: gata. Și aici am dat-o în bară! Am stricat ce lucraseră oamenii aceia cât eu am stat acolo. L-am rugat atunci să mă lase să repar stricăciunea. În jumătate de oră, o oră am refăcut colțul, cu sculele lor, materialul lor, fără să fi făcut treaba aceea înainte. Lucrul acesta l-a uluit și l-a convins că trebuie să mă angajeze. Am legat apoi o prietenie trainică. M-a învățat nu numai să lucrez rame la standardele acceptate de Metropolitan Museum, dar și engleza pe care o știu astăzi, fără să fiu Shakespeare. A pompat în mine ca un tată în copilul lui“, povestește cu drag Cornel Roşca.
Așa a ajuns artistul rameur „să-și facă școala“ pe ramele autentice ale unor picturi de Rembrandt, Tizian, Matisse, Picasso sau Goya, ceea ce nu este cu siguranță puţin lucru. Cornel Roșca pășea în „lumea rarefiată a zeilor“, după cum numește chiar el domeniul restaurării.
Au urmat ani întregi de muncă, devotament, talent, toate puse în slujba artei, decenii de experienţă internaţională, referinţe profesionale din SUA şi Europa.
Cornel Roșca a revenit în România. A pus bazele în Craiova singurei manufacturi de rame de calitate muzeală din istoria României. Produsele ieşite din mâinile celor ce îi stau astăzi alături lui Cornel Roșca sunt admirate şi preţuite.
