După ce, în urmă cu câteva zile, v-am prezentat în Gazeta de Sud (în articolul „Angajaţii de la «Noricel», scoşi basma curată” – n.r.) rezultatul anchetei de la Centrul pentru copilul cu handicap „Noricel“, din Craiova, Luminiţa Sandu, vicepreşedinta Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România (ANCAAR) – filiala Craiova, împreună cu alţi părinţi ai unor copii cu autism, au reacţionat şi au trimis câteva rânduri extrem de emoţionante, ce trebuie luate în seamă.
„Revoltător, trist sunt câteva emoţii care ne-au încercat când am citit articolul din cotidianul Gazeta de Sud. Pe scurt, am înţeles că în urmă cu ceva timp un copil cu dizabilităţi, cu autism, instituţionalizat în Centrul de zi «Noricel», gestionat de Direcţia pentru Protecţia Copilului Dolj, a fost agresat fizic şi verbal de către unul din angajaţi. Sancţiunea aplicată de conducere este de 10% din salariu. Cu o astfel de sancţiune cred cei din conducerea acestei instituţii că totul reintră în normalitate? Care normalitate? Sunt persoane cu dizabilităţi, instituţionalizate în instituţii ale statului în care hrana este insuficientă, nu există programe specifice de recuperare, de petrecere a timpului liber, iar familia probabil nu are nici un cuvânt de spus. Ştim că, în Craiova, Direcţia Copilului desfăşoară programe de recuperare a copiilor cu autism. Întrebarea logică este de ce acest copil nu beneficiază de aceste programe, de ce personalul care se ocupă de el nu a ştiut cum să gestioneze această situaţie ivită? De ce a fost nevoie de agresiune? De ce acest copil a ajuns să se autoagreseze? Cred că ar trebui făcută o analiză a comportamentului copilului, dar şi a personalului, şi găsită cauza. Sancţiunea aplicată nu credem că va face ca astfel de incidente să nu mai apară. Ce s-a întâmplat cu copilul, cum a fost ajutat să treacă peste acest moment tragic, traumatizant? Dar cu familia lui? Şi pentru că nu folosește la nimic să te revolți dacă nu faci ceva concret, invităm toţi părinții copiilor cu dizabilităţi să ia atitudine. Copiii voştri au dreptul la o viaţă decentă, la programe care să-i ajute să se dezvolte. Nu lăsaţi ca aceste lucruri să fie încălcate tocmai de către cei care au obligaţia să vegheze ca aceste lucruri să nu se întâmple!
Există studii şi cercetări care arată că o familie cu un copil cu TSA poate dezvolta un stres asemănător cu cel dezvoltat de soldaţi pe front
Ştiam despre cazul de la Centrul „Noricel“ înainte de a fi semnalat de către dumneavoastră, însă familia nu a vrut să-l facă public de teama repercusiunilor care ar fi urmat asupra copilului şi chiar a presiunilor asupra lor ca familie. Familia a fost membră a asociaţiei noastre timp de doi ani. Copilul a frecventat centrul nostru cu oarecare progrese. În momentul în care în familie a apărut cel de-al doilea copil, totul a devenit extrem de solicitant. De obicei, astfel de evenimente în familiile tipice sunt momente de fericire. Într-o familie în care există un copil cu autism lucrurile se complică. Asta pentru că, apropo de banii din sistem, pentru recuperarea copiilor cu dizabilităţi nu prea se face nimic, în schimb inaugurăm şi tăiem panglici… În realitate, nu este susţinut nici copilul cu dizabilităţi, nici familia acestuia. În acel moment, familia ar fi trebuit să fie ajutată şi susţinută, consiliată cu privire la ce înseamnă familia cu un copil cu autism, dar şi cu un copil tipic. Există studii şi cercetări care arată că o familie cu un copil cu TSA (tulburările spectrului autismului – n.r.) poate dezvolta un stres asemănător cu stresul dezvoltat de soldaţi pe front, dar în egală măsură şi copilul tipic poate fi afectat. Încă o dată afirmăm că recuperarea unei persoane cu TSA este de lungă durată, anevoioasă, complexă. Şansele de recuperare a persoanei cresc considerabil în momentul în care există echilibru în familie. Îmi pare rău să spun că, deşi știm toate aceste adevăruri, suntem mici şi nu putem rezolva singuri această problemă. Efortul ar trebui să vină atât de la familiile copiilor cu autism, dar şi de la statul român, care garantează, nu-i aşa, dreptul la educaţie, sănătate, viaţă decentă, conform Constituţiei. Până una alta însă, legea pentru protecţia persoanelor cu TSA, din 2010, zace în sertare. Strategia elaborată de ONG-uri de profil în urmă cu doi-trei ani zace în sertare. În schimb, avem programe naţionale pe hârtie. În realitate, statul nu oferă nimic gratuit, iar terapiile necesare pentru recuperarea acestor copii sunt extrem de costisitoare. Mulţi dintre noi, părinţii acestor copii, am renunţat la tot, la locul de muncă pentru a sta aproape de copiii noştri cu autism. Am devenit asistenţii lor personali, din dorinţa de a le sta permanent alături şi a lupta pentru recuperarea lor. Copiii care ajung în instituţiile statului sunt uitaţi, agresaţi. Ca părinţi însă, nu putem sta deoparte. Este foarte greu să îi explici frăţiorului mai mic al unui copil cu autism de ce copiii fug de la locul de joacă în momentul în care îi văd, de ce părinţii se retrag! De 11 ani luptăm pentru drepturile copiilor noştri, încercăm să schimbăm mentalităţi, luptăm pentru ca micuţii noştri să poată beneficia de terapie fără a scoate sume considerabile din buzunar“.
