În urma articolelor publicate în Gazeta de Sud (documentate, în urma sesizărilor primite pe adresa redacţiei – n.r.), în ultima săptămână noi cazuri dramatice au ajuns în atenţia noastră. Este vorba de tragedia unei mămici pe nume Raluca, din Târgu Jiu, al cărei bebeluş a murit la Spitalul Judeţean Craiova în acest an. La fel ca şi mama din cazul prezentat săptămâna trecută, femeia aduce acuzaţii grave cadrelor medicale, susţinând că bebeluşul ei a murit din cauza unei infecţii nozocomiale. Modul în care a fost tratată din momentul internării până în momentul în care a ridicat trupul bebeluşului de la morgă o să-l aflaţi, deoarece am hotărât să îi publicăm integral povestea. Durerea acestei mame nu va putea fi vindecată niciodată nici de psihologi, nici de cei mai buni specialişti în medicină. „Vă trimit ataşat povestea mea la fel de tulburătoare ca a multor mame, cu dorinţa şi speranţa că vom ajunge să avem, într-o bună zi, medici neonatologi dedicaţi meseriei pentru care au depus un jurământ de credinţă, şi ca mamele ce ajung în Craiova să nu mai fie supuse, ci să aibă curajul să-şi ceară drepturile pe care le au“.
Ana Dănescu

„O mamă are drepturi asupra copilului său?

Povestea mea începe într-o dimineaţă însorită de iunie 2013, când, pe neaşteptate, mi se declanşează o naştere prematură la 32 de săptămâni. Eram la Târgu Jiu. După multe insistenţe, echipajul de pe ambulanţă catadicseşte să apară. Nu se hotărau care să plece cu mine, cei care ieşeau din tură sau cei care intrau de serviciu. Deja cu contracţii şi dilataţie 4 cm, plec, în sfârşit, către Craiova, oraşul «salvator». Aşa mi se spunea, pentru că la Târgu Jiu nu exista Secţie de Terapie Intensivă pentru nou-născuţi. Credeam atunci că acel traseu a fost cel mai mare chin al vieţii mele pentru că am fost la un pas să nasc în ambulanţă de patru ori. Dar eu îmi ştiam obiectivul, numai la Spitalul Judeţean din Craiova copilul meu avea şanse de supravieţuire.
Am ajuns, în sfârşit, în sala de naşteri… ce uşurare… eram salvată… iar în viaţa mea apare Eric, băieţelul meu de 1.700 de grame. A început să plângă, ceea ce îmi confirma că pentru moment era bine. Mi s-a spus apoi că, fiind prematur, a fost pus în incubator, se urmează procedurile (acele proceduri fără cap din România). Toate bune şi frumoase…. Ştiam că am de aşteptat până va lua în greutate şi o să plecăm acasă, dar asta nu mai conta. La câteva ore de la naştere, ai mei m-au condus să văd unde este «puiul» meu. Eram nerăbdătoare să ne cunoaştem. Acolo am avut prima întâlnire glacială cu cadrele medicale din Terapie Intensivă. Doamna doctor care era de gardă şi îşi savura ţigara pe hol a început să ţipe că de ce nu ne interesăm de copil, că nu discutăm decât cu ginecologii. Nu s-a calmat decât după ce a fost «cinstită» şi mi-a spus că bebeluşul era bine. La vremea respectivă am crezut că a fost un incident izolat, dar mi-am dat seama, în scurt timp, că noi eram considerate doar nişte «vaci» ce veneau să alăpteze într-o linişte de mormânt. Nu aveai voie să te uiţi nici în stânga, nici în dreapta, nici să întrebi asistentele pentru că nimeni nu discuta cu tine. Eram bucuroasă că puiuţul meu mânca, plângea, era bine, sau cel puţin eu asta vedeam (am făcut fotografii şi video când asistentele nu erau pe fază). Am încercat să aflu, la o zi-două, câte ceva despre copil şi mi s-a spus sec: «Dacă te interesează ceva, discută cu doamna doctor Coletă!». Asta am şi făcut. Mi-a spus că, din punctul ei de vedere, este bine. Eram foarte bucuroasă. Din păcate, bucuria mea a ţinut de miercuri până duminică după-amiază, când, mergând la alăptat, am văzut că lângă copil a apărut furtunaşul de oxigen de care el nu avusese nevoie până atunci. Am intrat în fibrilaţii, am început să întreb, dar aceeaşi problemă: nimeni nu-ţi spunea nimic. Acesta a fost momentul în care toată fericirea mea s-a transformat în calvar, când de fiecare dată când mergeam la copil te aşteptai la orice. A doua zi, după-amiază, a avut o criză cruntă de apnee şi exact când intram pe uşa la Terapie Intensivă se pregăteau să-l intubeze pentru că nu mai putea respira. De atunci, am început să mă interesez cum pot să-l iau de acolo, însă persoane ce lucrează în spital mi-au spus, neoficial, că nu cred că îmi vor da copilul să plec cu el, decât dacă am cunoştinţe puternice. Tot atunci au început să-mi ajungă la ureche poveştile că Terapia Intensivă este contaminată şi că acolo copiii mor pe capete din cauza infecţiilor. «Ia-ţi copilul, pe propria răspundere, şi pleacă de aici dacă vrei să trăiască!», a fost sfatul unei persoane de acolo. Mi se părea că trăiesc un coşmar, că toată lumea complota împotriva mea. «Dar cum să plec cu el aşa, cu toate tuburile acelea, se poate?“, «Nu e nevoie», a spus doamna doctor Coletă, «noi îi oferim cea mai bună îngrijire?!». Din acea zi de marţi, mi-am lăsat la o parte bunul-simţ şi buna creştere şi am început să fac scandal pentru că nu înţelegeam ce s-a întâmplat cu copilul meu. După ţipete pe holuri pentru că medicul de gardă nu venea, iar asistentele nu spuneau nimic, deşi nu încetam să le spun că şi ele sunt mame şi pot oricând ajunge în situaţia mea, am reuşit să aflu că, de fapt, copilul fusese pus de duminică pe un antibiotic puternic, Meronem, ce-l protejează. Îl protejează de ce anume? «De o infecţie…».
Am început războiul. De ce ne consideră nişte idioate şi nu suntem informate de tot ceea ce se întamplă cu copiii noştri? Am cerut analizele. Ce are copilul? Păi, nu se ştie. Sigur a luat un microb transmis materno-fetal. Serios? Am venit cu un braţ de analize făcute unele cu o zi înainte de a naşte. Au rămas fără replică. De-a lungul întregii perioade au încercat să mă învinuiască pe mine pentru infecţia copilului. Mi-am făcut analize la un laborator privat ca să le demonstrez că nu au dreptate. În cele 24 de zile de chinuri nu au propus niciodată să mi se recolteze analize care să le confirme speculaţiile. Atunci am început să întreb eu, din experienţa mea de om, ce analize pentru depistarea infecţiei i-au făcut copilului: hemocultura ce trebuia recoltată înainte de administrarea Meronemului, urocultura, cultura din cordonul ombilical, exudat nazal, exudat faringian. Ştiţi care a fost răspunsul: hemocultura – ar fi fost prea mult sânge recoltat (10 ml), iar celelalte nu sunt concludente, şi a început să zâmbească. Deja mă interesasem că la Bucureşti se făcea hemocultura din 2-4 ml de sânge ce putea fi transportat. I-am spus doamnei doctor Coletă şi mi-a zis că nu se poate. Cel mai tare a deranjat-o când i-am zis că doamna doctor Ana Culcer mi-a spus că pot să transport sângele într-un termos (mai târziu am aflat că alţii au reuşit să recolteze şi să-l transporte).
După o săptămână, l-au scos de pe ventilaţie şi părea bine. Însă analiza ce arăta infecţia în organism ne arăta că nu s-a dus. Eram singura căreia i se explica despre analize, pentru că ele, cele din Terapie Intensivă, au crezut că eu sunt cadru medical, deşi eu sunt profesoară de franceză. Simţeam că lucrurile nu sunt bine, aşa că şi eu, şi soţul am mai fost încă o dată la doamna doctor Coletă şi ne-a asigurat că nu e cazul de plecat în altă parte. Nu am ascultat şi am început să sun toate cunoştinţele ca să plec din Craiova. Am reuşit să obţin un loc la Spitalul Universitar din Bucureşti. Dacă îmi reproşez ceva este că nu m-am impus suficient, nu am fost radicală în decizia mea de a-l lua oricum, cu orice risc.
După 23 de zile de chin, la ora 23.00, mi-am găsit copilul în pragul agoniei, abia mai respira, culoarea i se schimbase (semăna cu a copiilor care dispăreau din secţie şi la care nu aveam voie să ne uităm). Atunci a venit medicul de gardă, care l-a intubat pentru a doua oară, numai că acum mă anunţa că analizele care i se recoltaseră veniseră dezastruoase (cum, nu ştiaţi?), că nu mai era nimic de făcut şi că trebuie să mă aştept la sfârşit. Toată noaptea l-am păzit şi l-am văzut cum se stinge sub ochii mei. A venit în dimineaţa aceea şi doamna Coletă, fusese anunţată să vină să stea de vorbă cu mine. Ştiţi ce m-a întrebat? Dacă vreau să plec, ea îmi dă acordul. Nu am mai putut şi i-am spus că are impresia că eu nu realizez că puiul meu avea clipele numărate?! Ne-am despărţit pentru totdeauna după 24 de zile de suişuri şi coborâşuri. Dar să nu credeţi că s-a încheiat povestea. Nu. Am revenit la Secţia de anatomo-patologie să-mi iau copilul acasă. Toată lumea surprinsă… De ce vreţi să-l luaţi? Că e copilul meu, de asta. Puteţi să-l lăsaţi să-l incinereze…Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu.
În curtea spitalului, surpriză. Alţi părinţi, pe care îi cunoşteam, îşi aşteptau copiii să fie autopsiaţi. După Eric, au mai murit doi şi cel puţin vreo zece cât am stat eu în spital. După ore de aşteptări ne-au chemat să ne luăm copiii. Atunci, am întrebat aşa, nici nu ştiu ce mi-a venit, dacă au îmbălsămat copilul. Răspuns: nou-născuţii nu se îmbălsămează. De ce? Nu ştiu să vă răspund. Nu am plecat însă până nu am făcut o cerere oficială la Oficiul Juridic al Spitalului Judeţean Craiova ca să-mi fie comunicate rezultatele anatomo-patologice microscopice şi macroscopice, asta pentru că m-a învăţat cineva care lucrează în domeniu, altfel nu afli nimic. Jurista m-a întrebat în timp ce completam cererea: „Şi, la ce trebuie să mă aştept?“. Eu nici nu înţelegeam la ce se referă. Într-un final, m-a lămurit: „Ne daţi în judecată?“… „Păi, eu ştiu?“. Nu am făcut asta, pentru că nici banii, nici o posibilă sancţionare nu mi-ar mai aduce copilul înapoi. De ce scriu? Pentru a confirma că acea femeie care a avut curajul să-şi publice povestea pentru prima dată nu spune prostii. Am stat în aceeaşi cameră ca şi ea, am îndurat aceleaşi frustrări, am trăit în aceeaşi mizerie, care la un moment dat ţi se părea un nimic. Toate spuneam: «Doar copilul să fie bine!»
Omorai gângania ce venea lângă farfurie şi continuai să mănânci. Sanepidul…, întotdeauna se ştia când trebuia să apară inspectorii în control (dar asta e altă poveste).
Am plecat, aşadar, acasă, nu cu copilul în braţe (gest pe care nu am avut şansa să-l fac), ci cu el într-un sicriu. Nu eram liniştită privind îmbălsămarea, având în vedere că era luna iulie, că aspectul lui era ciudat, şi am căutat pe cineva la Târgu Jiu pentru asta. Prima replică a persoanei a fost de unde am luat copilul în starea asta de putrefacţie (făcuse viermi). De la spital, am răspuns. Da, dar nu de la frigider. Atunci mi-am amintit că-i autopsiau şi îi lăsau pe o masă aruncaţi, unde bătea soarele şi îi putea lua oricine (soţul meu a avut şocul acesta când l-a văzut pe al celorlalţi pus acolo şi i-am anunţat tatăl să se ducă să-l ia). A zis că, dacă acolo unde lucrează el ar da un trup în acea stare, ar «da cu subsemnatul».
Drama mea continuă cu stări de depresii, cu şedinţe de terapie, cu dureri în suflet când îi văd pe alţii cum trec cu «puiuţii» lor în braţe, dar cu dorinţa nu de a se face dreptate şi lege, pentru că asta nu există într-o ţară ca România, unde „o mână spală pe alta“, ci de a da puterea şi celorlalte femei de a-şi cere drepturile de mamă“.