Hortensia Papadat-Bengescu
A fost fiica generalului D. Bengescu și a unei profesoare, Zoe. Studiază la Institutul de domnișoare „Bolintineanu“ din București. La 20 de ani se mărită cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literară e amânată din pricina transferurilor soțului dintr-un oraș în altul (trecând pe rând prin Turnu Măgurele, Buzău, Focșani, Constanța) și de grija arătată numeroșilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.
În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajută să debuteze. Debutează editorial în 1919, cu volumul „Ape adânci“, lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul „Balaurul“.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate.
A fost supranumită „Marea Europeană“, o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și în sincronizarea lui cu cel european.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă“, așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa („Fecioarele despletite“, „Concert din muzica de Bach“, „Drumul ascuns“, „Rădăcini“). Scrie „Logodnicul“ (1933) și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză.
