14.2 C
Craiova
miercuri, 17 aprilie, 2024
Știri de ultima orăLocalPetrache Poenaru, în haine olteneşti

Petrache Poenaru, în haine olteneşti

Petrache Poenaru, iniţiatorul organizării învăţământului elementar, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, „acest tânăr mintos şi pacinic“, cum îl numea Alexandru Odobescu, a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, brevetând în 1827 primul toc cu rezervor de cerneală. Începurile sale în tainele învăţăturii sunt strâns legate de Craiova, şi nu le va uita de-a lungul întregii sale vieţi.

Pe străzile Craiovei a trecut deseori, paşii purtându-l spre universul învăţăturii dobândite graţie unchiului său, Iordache Otetelişanu, care şi-a urmărit nepotul cu dragoste, în diferite etape ale învăţăturii şi vieţii, şi l-a ajutat cu bani, cu sfaturi şi cu dese intervenţii pe la diferite persoane de care depindea ajutorul momentan sau aprobarea şi trimiterea bursei, pentru ca Petrache Poenaru să-şi termine studiile în străinătate şi să ajungă – după cum el însuşi îşi dorea – cel mai cult om din neamurile lor din toată Oltenia şi, dacă se poate, şi mai mult, după cum nota George Potra în volumul „Petrache Poenaru, ctitor al învăţământului din ţara noastră (1799-1875)“.

Povara limbii elene

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799, „în casa familiei Otetelişanu din Beneşti (fostul judeţ Vâlcea, azi regiunea Argeş, raionul Râmnicul Vâlcea)“, după cum se nota în „Arhivele Olteniei“ anul XIII (1934, iulie – decembrie). Cei apropiaţi au sesizat la copilul de atunci o inteligenţă vie şi o curiozitate puternică, aşa că încă din 1804, la frageda vârstă de cinci ani, Petrache Poenaru este trimis de părinţi, spre „a i se forma educaţia, la o rudă din Brădeşti“. „Acolo a avut nenorocul să ajungă pe mâinile unuia dintre acei faimoşi dascăli greci care, în zelul său aprins de a-l învăţa elineşte, a îmbolnăvit pe micul elev. Eforturile de acest fel erau cerute în mod frecvent de către pedagogii improvizaţi din acea vreme şi, mai ales, de greci, care se străduiau din răsputeri să grecizeze pe tinerii care le erau încredinţaţi“, menţionează George Potra în volumul amintit. Acest episod nu foarte fericit din viaţa lui Petrache Poenaru este zugrăvit chiar de el, la un moment dat: „Aci petrecui cinci ani la învăţătura elementară a limbii greceşti şi îmi însuşisem aşa mult această limbă, încât uitasem limba părinţilor mei, fiindcă dascălul grec mă urmărea de aproape să n-auză că iese din gura mea altă vorbă decât grecească. Până şi femeia ce îmi dedese maică-mea pe lângă mine ca să mă îngrijească a fost nevoită să înveţe şi ea a vorbi greceşte. Peste cinci ani, venind maică-mea să mă ia acasă, îmi plânse de milă văzându-mă cu urechile dezlipite, şi falcă prin falcă de slab, pentru că dascălul meu luase ad-literam vorbele cu care tatăl meu mă încrezuse lui, zicând: îţi aduc pe fiul meu acesta pre care îl vezi cu piele şi carne, fă ce-i vrea cu el, numai să înveţe carte, şi măcar de mi l-ai da numai piele şi os“.

Şcoala oltenească

Acest regim intens de învăţare a limbii greceşti, de însuşire a unui întreg bagaj de cunoştinţe filozofice, retorice şi matematice, prea mare pentru un copil atât de fraged, îi periclitează sănătatea. Vădit marcată de transformarea copilului, mama lui, Smaranda, decide încredinţarea copilului spre învăţare, în 1809, fratelui său, Iordache I. Otetelişanu. Luminat cărturar craiovean de la începutul secolului XIX, acesta îl primeşte cu toată dragostea părintească pe tânărul Petrache Poenaru, îndrumându-i paşii spre cunoaşterea ştiinţelor practice, dar cultivând în acelaşi timp dragostea de popor şi de patrie. „În 1812, la vârsta de 13 ani, Petrache Poenaru este primit ca bursier la şcoala ce funcţiona în clădirea fostei mănăstiri Obedeanu din Craiova. Această şcoală fusese iniţial un fel de seminar, dar, începând din 1812, prin reorganizarea învăţământului hotărâtă de domnitorul Caragea, devenise o şcoală laică, cu doi dascăli români şi doi greci. Şi cu toate că localul mănăstirii nu corespundea la acea dată scopului urmărit, şcoala s-a deschis şi a funcţionat, iar printre cei zece ucenici sărmani care primeau bursă, din cei 800 de taleri prevăzuţi în bugetul şcolii, se număra şi Petrache Poenaru. Modestia şi setea sa de cultură îl făceau să nu observe nenumăratele lipsuri, dar această prematură experienţă i-a fost utilă mai târziu, servindu-i ca orientare în marile organizări şi reforme atunci când a devenit efor şi profesor la Colegiul Sfântul Sava şi îndrumător al învăţământului românesc“, se notează în „Petrache Poenaru, ctitor al învăţământului din ţara noastră (1799-1875)“.
A rămas în şcoala-mănăstire Obedeanu din Craiova până în anul 1816, când şi-a terminat cursurile. Având cunoştinţe care îl recomandau pentru o slujbă, şi pentru că situaţia familială îl obliga, intră copist în cancelaria din Craiova a Episcopiei Râmnicului. „Colaborarea cu grămăticul Neofit Geanoglu i-a fost deosebit de folositoare… Prin intermediul acestuia a cunoscut pe episcopul Râmnicului, Galaction. La solicitarea şi recomandarea lui Neofit, episcopul apreciind însuşirile cărturăreşti, inteligenţa şi râvna la învăţătură a lui Petrache Poenaru, l-a adus la Bucureşti şi l-au prezentat mitropolitului Dionisie Lupu, care era şi efor al şcolilor. Datorită acestui protector, Poenaru este primit la şcoala domnească de la Sfântul Sava, cu dreptul de a locui într-o chilie la mitropolie «primind mertic pentru mâncare şi stipendiu de 15 lei pentru haine şi cărţi»“.
Va face apoi studii superioare la Bucureşti, Viena şi Paris.

Cu gândul şi cu fapta

Petrache Poenaru nu va uita niciodată primii ani ai instruirii lui pe meleaguri olteneşti. Pe 25 iunie 1844 ia parte la serbare de sfârşit de an şcolar la Craiova. Cu acest prilej, ţine o cuvântare în care evocă amintirile sale de şcolar din anii petrecuţi la Şcoala „Obedeanu“: „Îmi aduc aminte cu plăcere şi recunoştinţă că în şcoalele acestui oraş am dobândit eu cele dintâi învăţături, că aici am cunoscut cea dintâi patronie a mă pregăti pentru această carieră care astăzi îmi dă prilej a privi de aproape îndeletnicirile tinerimii studioase şi a simpatiza cu ale ei interesuri.
Astăzi simt că se pre-înoeşte în lăuntrul meu acel entusiasm care caracterizează anii cei plini de voiciune a vârstei voastre“.
Un adevărat spirit renascentist în haine olteneşti, Petrache Poenaru va urma învăţăturile unchiului său şi va face totul în interesul poporului şi patriei, determinându-ne cu mândrie să recunoaştem că este unul dintre ai noştri.

Stiloul oltenesc

Aflat la Paris, Petrache Poenaru scria deseori familiei. Se spune că tot timpul avea la el o sticluţă cu cerneală, care îl sâcâia deseori, aşa că, în mai 1827, obţine un brevet pentru „condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală“. Se descotoroseşte astfel de sticluţa cu cerneală, punând la punct un sistem prin care cerneala este împinsă câtre vârful în care era montată peniţa, printr-o uşoară apăsare a ţevii condeiului. Această invenţie elimina zgârieturile de pe hârtie, scurgerile de cerneală şi venea cu soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente ale condeiului.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS