Acasă Local Nestematele artei populare

Nestematele artei populare

-

Iile erau mândria oricărei fete de la ţară. Nu exista casă de om în care să nu se găsească măcar o astfel de nestemată.

Am aflat povestea iilor din satul oltenesc de odinioară de la profesorul Ştefan Bălănescu (foto), cel care într-o viaţă de om a adunat împrejurul său tot ceea ce înseamnă artă populară autentic românească. A avut privilegiul să vadă cum se lucrau iile în satul copilăriei, Catane, şi nu numai. „Eu mă muncesc de o viaţă să fac rost de aceste nestemate, că sunt din ce în ce mai rare“, a mărturisit acesta.

Povestea făuririi bijuteriei portului popular

La lumina opaiţului sau a lămpii, în serile întunecate când doar luna îşi făcea cale prin lume, femeia de la ţară se îndeletnicea cu făurirea ţinutelor familiei. Iar atunci când iarna îşi cobora fulgii din înaltul cerului, iar muncile câmpului îi dădeau pace, se aşeza la războiul de ţesut pentru a făuri pânza din care avea să facă minunea de port. „Toată iarna băteau războaiele, scoteau pânza. Toate iile se făceau pe pânză de bumbac topit, ţesut în război. Dacă era din bumbac neînnălbit nu o lucra până nu când nu înnălbea pânza, prin spălare repetată,  întinsă pe iarbă proaspătă de primăvară. Asta se făcea vreme de patru-cinci zile, chiar o săptămână, până albea ca laptele. Dacă trebuia înnălbită n-o putea lucra iarna, aşa că aveau grijă să aibă trâmbe, valuri de pânză, din care se duceau şi tăiau. Unde le era măsura, trăgeau firul, nu tăiau la întâmplare. Nici o ie nu era cusută la maşină“, subliniază profesorul Bălănescu.
Odată pânza tăiată pe măsură, se trecea la lucru cu mâna. „Cusătura începea întâi cu mânecile, cu platca, se terminau mânecile, după care se făceau pieptul, spatele şi după aceea se încheiau. Se cosea, se tivea la guler. Nici o ie în partea de jos nu este tivită, este lăsată pânza aşa cum e ea. Iile erau de două feluri: de sărbătoare şi de zi cu zi, care de altminteri nu se numesc ii, ci cămăşi. Toate cămăşile pe care le purtau femeile erau cu flori şi aveau mâneci largi ca să se poată mişca uşor în ele.
Iile erau cusute după modele naturale. Se lua o floare, femeia de la ţară o punea lângă ea şi o cosea pe ie. Am văzut situaţii, în copilăria mea, când femeile se opreau din cusut că nu înflorise ghiocelul şi ei îi trebuia un ghiocel sau o altă floare, pe care de multe ori o stiliza. Se zicea că a lu’ cutare are ie cu ghiocei sau are ie cu muşcate“.
Interesant e faptul că ia se lucra individual, în secret. Nu ştia nimeni când se face. Dacă se nimerea să vină o vecină sau altcineva pe la cea care cosea, ia se ascundea, să nu fure modelul.
„Toate iile sunt unicat, mă refer la cele de acum 100, 80, 70 de ani. De regulă, se făcea cam una pe an. Ceea ce e foarte interesant e faptul că femeile care au făcut nestematele acestea erau, în majoritatea cazurilor, analfabete, dar realizau aceste cusături monumentale, şi asta la lumina opaiţului sau a lămpii“.

„Pe Măria am ales-o pe pestelcă“

De regulă, iile erau îmbrăcate prima dată de Florii sau de Paşti, atunci se ieşea  cu ele în lume. Erau cusute cu mare drag şi iscusinţă. Şi pentru că acest meşteşug era transmis din generaţie în generaţie, fetele erau învăţate de mame să coasă ii la 10-12 ani. Lucrătura costumului pe care il purta o fată vorbea despre priceperea ei, iar pentru tânărul flăcău dornic de însurătoare acesta era un indiciu important în alegerea miresei. „Exista chiar zicala: «Pe Măria am ales-o pe pestelcă». Dacă pestelca era frumos ţesută, culorile bine asortate, cădea bine pe corp, însemna că fata care le purta era pricepută. Ia şi-o făcea singură, că, dacă o afla satul că i-a făcut-o mamă-sa, pierdea. Şi lada de zestre avea importanţa sa. Ţoalele din ladă se dădeau cu o săptămână înainte de nuntă. Atunci, toate lucrăturile, toate ţesăturile se scoteau în văzul lumii. Se punea pe căruţă un cadru, apoi lada. Se aranjau macaturi, covoare, scoarţe, carpete, însoţite întotdeauna de o femeie cu o floare mare în braţe, cunoscută sub denumirea de «floare de ţoale». Ţoalele se duceau cu caii cu clopoţei şi ieşea lumea la porţi, anunţată de clinchetul de clopoţei, care vesteau că trece o căruţă cu zestre de nuntă. Ieşea lumea la poartă să vadă ţoalele lu’ cutare. De multe ori se cerea să se oprească şi atunci se făcea publică zestrea fetei care le-a ţesut“, ne-a povestit profesorul Bălănescu.

O muncă titanică

Iile nu erau singura preocupare a femeilor din satul de altădată. Şoarţele, vestele, iţarii, cioarecii (pantalonii – n.r.), ciorapii, cârpa de borangic şi câte şi mai câte ţinute ale omului casei, ale familiei erau făcute de mâinile iscusite ale femeilor. Era o adevărată tehnică pe care o foloseau cu atâta pricepere. „Cămăşile bărbăteşti erau şi ele cusute, dar erau cusute alb pe alb. Nici una din cămăşile bărbăteşti nu avea butoniere, toate erau cu cheotori, în Oltenia cu nasturi de scoică, iar în Ardeal cu nasturi de sticlă albastră sau erau închise cu legători, adică cu ciucuri, care se înnodau. De altfel, şi iile se închid cu ciucuri.
Femeile foloseau, mai ales la şoarţe, gogoşile de gândaci de mătase tăiate care se aşezau sub formă de floare. Şi în mijlocul florii puneau o paietă, mai ales la ii. Există ii care poartă modele numai din paiete şi sunt ii care au cusătura punctată din loc în loc cu paiete. Florile de pe ie pot să fie făcute cu o singură culoare. La iile din Ardeal predomină culoarea neagră prin tradiţie, pentru că Ardealul a avut o istorie foarte frământată şi oamenii nu-şi permiteau un costum care să redea bucuria, ci unul sobru. De aceea, cămăşile momârlăneşti sunt toate cu dungi negre pe mâneci şi pe piept, încadrate de nişte cusături foarte fine. Şoarţele sunt întotdeauna negre, cu dantelă făcută cu igliţa pe margine, unele cu ciucuri, altele fără, sau cu flori decupate din material. Unele şoarţe au dantela lucrată pe chibrit. E aşa de fină încât toată cusătura se face pe un chibrit, după care se leagă aceste cerculeţe în diverse modele“.
Iţarii bărbaţilor erau făcuţi tot de mâna femeii, din material ţesut în casă. Cioarecii, cu găitane sau nu, strânşi pe picior sau largi, ieşeau tot din migala mâinilor muncite, căci „fiecare femeie era şi croitoreasă“.
Orice casă ţărănească avea croitoreasa sa iscusită, care făcea adevărate nestemate, comori de ieri şi de azi, ce nu se înstrăinau niciodată, căci aşa era tradiţia păstrată din moşi-strămoşi, să rămână în familie.

ȘTIRI VIDEO GdS