http://www.youtube.com/watch?v=hVh-ToUbsOY
„Cinci la un leu! Cinci la un leu!“. Legături de pătrunjel, adică. Suntem în Piaţa Mare din centrul Craiovei. Piaţă mare, forfotă la fel. În vreme ce comercianţii cu pepeni de afară te cheamă să iei o gură dintr-un dop de lubeniţă, iar o bătrână bătută de soare îţi face oferte de nerefuzat, cei de la tarabele dinăuntru vând legături de verdeţuri la preţuri negociabile, de nimic. Sunt nemulţumiţi de preţurile cu care îşi vând munca, dar se conformează.
Comercianţii se descurcă aşa cum pot. Cei care au lubeniţe şi pepeni mai vând şi un cartof. „Mai un kilogram de cartofi, mai o lubeniţă“, ne spune o femeie arsă de soare, care le vinde pe ambele cu un leu pe kilogram. Îi acuză pe cei care vând lubeniţe din Grecia că au pătat imaginea vânzătorilor autohtoni, că oltenii nu mai iau pepeni de teamă să nu fie greceşti, care nu sunt buni. „De la greci sau e a dumneavoastră?“, e întrebarea pe care mulţi cumpărători i-o pun producătoarei oltence. „Nu se mai cumpără lubeniţele cum se cumpărau odată“, adaugă ea. „Suntem nemulţumiţi. Ar trebui să nu se mai dea drumul în partea cealaltă să aducă marfă ca să putem să ne vindem şi noi produsele la un preţ cât de cât bunicel“.
Mult efort
pentru nimic
Cantitatea de efort nu echivalează cu profitul din buzunarele ţăranilor. „E o muncă titanică, investim foarte mult şi câştigăm foarte puţin. Ţăranii sunt pedepsiţi anul ăsta. Nu ne-am ales decât cu munca. Preţurile sunt infime. Nu ne amortizăm nici măcar cheltuielile cu curentul, cu apa. Cu nimic! Ţăranii nu sunt încurajaţi, li se dă în cap“, se plânge o vânzătoare cu taraba acoperită de roşii, venită din Işalniţa. Pentru un leu pe kilogram, vânzătorii de pepeni muncesc aproape patru luni şi investiţiile pentru seminţe şi udarea recoltei nu acoperă ceea ce câştigă din vânzări. „Trebuie să păstrăm bani şi pentru la anul, să cumpărăm sămânţă, băgăm în apă mult, băgăm în benzină zi de zi să le udăm“, ne spune o cultivatoare de lubeniţe, care adaugă: „Dormim noaptea pe lângă ele şi ne plouă“.
Nimic nu pare a fi pe placul ţăranilor din piaţă. Cei mai mulţi dintre ei, veniţi din Işalniţa, îşi vând recoltele la preţuri foarte mici. Roşiile variază de la 80 de bani pe kilogram la doi lei. În angrouri, s-au dat şi cu 20 de bani kilogramul, pentru ca mai apoi să se dea baxuri de câte 25 de kilograme cu cinci lei bucata. Doi lei costă şi kilogramul de morcovi şi de cantalup, şi cu un leu mai mult cel de prune şi caise. Dacă vrei varză, o iei cu 50 de bani pe kilogram. Ardeiul variază între 1,2 lei şi patru lei, în funcţie de cât de bine arată, iar preţul cepei se opreşte la 1,2 lei, în timp ce castraveţii se găsesc şi cu un leu kilogramul.
Dai un leu
şi iei din piaţă
Unii comercianţi negociază preţurile, alţii nu. „La munca pe care o depunem, nu mai negociem“, ne spune o vânzătoare de roşii. O alta, cu legături de pătrunjel şi mărar, nici măcar nu are preţurile afişate. „Hai că-ţi dau cinci la un leu“, îl îmbie ea pe un bătrân cu sacoşe de rafie în ambele mâini. „Hai, mai pune“, îi replică acesta. Şi bătrâna mai adaugă o legătură verde. „Şi dacă negociezi, şi dacă nu, tot acolo ieşi“, oftează femeia.
Clienţii sunt însă mulţumiţi de preţurile din piaţă. „Au şi ei dreptate. Ei muncesc pentru preţurile astea. Eu zic că sunt preţuri bune, chiar dacă sunt pensionar. Au dreptul să ceară preţul ăsta, că muncesc. Şi muncesc din greu“, ne spune un bătrân. Acesta adaugă că nu l-ar deranja nici dacă preţurile ar fi puţin mai ridicate, dar legumele „să fie ecologice, să fie curate. Că s-au învăţat şi producătorii noştri să contribuie cu nişte chimicale la producţie şi nu e bine“. Nemulţumirea cumpărătorilor este legată de calitatea legumelor şi a fructelor. „Nu mai e nimic curat pe lumea asta“, se plânge o bătrână. „Toate sunt stropite cu pesticide“, adaugă altă cumpărătoare.
Cuvântul „nemulţumire“ nu descrie pe deplin atitudinea comercianţilor din Piaţa Centrală. Frustrarea se citeşte pe feţele lor. „O să renunţăm, asta o să facem“, ne spune o producătoare doljeancă. Mai zic o vorbă bună şi ţăranii aşteaptă să se mai oprească cineva şi pe la taraba lor: „O varză nu vrei? Sănătate, Doamne ajută!“ şi te lasă să treci mai departe, la o altă tarabă cu preţuri de o gumă.
Lavinia Aranghel, Claudiu Voicilă (anul II, Secţia Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Sociale)
