Sâmbătă seară, Istanbulul a recidivat. Din nou ciocniri violente între manifestanți și poliție. După verdictul unui tribunal administrativ care a anulat planul de construcție a unui complex comercial în locul Parcului Gezi, activiștii au vrut să pătrundă în zona delimitată de forțele de ordine. Rezultatul: agenția Reuters descrie cele mai violente acțiuni ale poliției de la începutul manifestațiilor din Turcia. Sute de persoane rănite, alte câteva sute arestate, printre care zeci de jurnaliști. În tot acest haos, medicii sunt mereu la datorie. Iar povestea lor este prea puțin spusă.
Drumul către unul din cele mai cunoscute „shot baruri“ din Istanbul trece printr-un un labirint de străzi înguste situate în imediata apropiere a Pieței Taksim. Clienții stau des pe treptele clădirilor din cauza lipsei scaunelor de afară. La o săptămână după evacuarea violentă a Parcului Gezi, atmosfera de aici e veselă. Pe 15 iunie, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ahmet Erol îmi arată localul. Un spațiu strâmt, la parterul unei clădiri vechi. Partea dreaptă e dominată de barul lung în spatele căruia sunt aliniate militărește sticle de tărie și alte ingrediente pentru cocteiluri. Pereții din stânga poartă o oglindă lungă cât tot barul și o poliță îngustă ce suportă numai lățimea paharelor. În sâmbăta aceea, Erol improviza o clinică de campanie în care trata manifestanții răniți.
Sâmbătă, 15 iunie 2013. Premierul turc Recep Tayyip Erdogan dădea ordin ca „vandalii“ din Piața Taksim și Parcul Gezi să fie evacuați. Șeful guvernului nu mai tolera opoziția la planurile sale și comanda forțelor de ordine ca oricine s-ar opune evacuării să fie tratat drept terorist. Violențele au fost descrise în relatările presei occidentale. Printre episoadele deja cunoscute se număra însă cele în care poliția forța accesul în hotelurile din jurul Pieței Taksim pentru a urmări manifestanții care căutau refugiu de gazele lacrimogene și tunurile cu apă. În holul hotelului Divan, de exemplu, la capătul Parcului Gezi, poliția a spart ușile de la intrare pentru a poziționa o autospecială cu tun cu apă în fața ei. Ce s-a întâmplat apoi în holul hotelului, în care medici voluntari acordau îngrijiri răniților, a fost descris ca scene de coșmar. Jetul tunului a provocat răni persoanelor și pagube materiale importante. Gazele lacrimogene au ajuns până la etajul al treilea al hotelului.
Vânătoare de medici…
A doua zi începea așa-numita „vânătoare de medici“. În total, cinci doctori și trei asistente au fost reținuți de poliția turcă pentru că aceștia acordaseră asistenţă medicală celor care manifestau împotriva guvernului. Câteva zile mai târziu, toți erau eliberați. „Dar a petrece trei nopți în arestul poliției, fără apărare din partea unui avocat, fără a fi formulate acuzații, fără contact cu familia este inuman și ilegal“, consideră președintele Colegiului Medicilor din Turcia, Özdemir Aktan. Acțiunea poliției a urmat unui ordin al ministerului sănătății de la Ankara, care spunea că protestatarii nu trebuie tratați de nici un cadru medical. Oficialii guvernamentali știau că, în timpul protestelor pașnice din Gezi, zeci de medici și studenți la medicină organizaseră corturi de asistenţă pentru cei din parc.
Nici guvernatorul orașului Istanbul nu a avut mai multă înțelegere pentru activitatea medicilor. Acesta se întreba chiar de ce e nevoie de medici care „să încalce legea“, având în vedere că „nici un manifestant nu a fost rănit. Și chiar dacă acuza ceva, sunt chestiuni minore“. Özdemir Aktan nu împărtășește opinia oficialilor. Conform analizelor efectuate de laboratoare chimice, forțele de ordine au amestecat în 15 iunie apa din tunuri cu gaze lacrimogene în formă lichidă. Rezultatul, conform oamenilor de știință, a fost că substanța trasă de autospeciale provoca arsuri de gradele 1 și 2. Durerile celor care erau nimeriți în plin durau până la trei ore. Și remediu nu există.
Ahmet Erol citise în acea zi un tweet al unui chimist cunoscut. În scurtul mesaj, cercetătorul încerca să demonteze mitul Gavisconului (antiacid stomacal folosit de manifestanți pentru a reduce efectele gazelor lacrimogene) și să convingă protestatarii că singurul remediu este o soluție de apă și carbonat în proporție de 50%. „Nu știu de ce, dar am avut instantaneu încredere în acest mesaj“, își amintește Erol. În după-amiază acelei zile, chirurgul, de 42 de ani, primise un telefon de la un coleg care era blocat de baraje de poliție de partea cealaltă a Bosforului. „Era pe drum ca să acorde îngrijiri medicale manifestanților și m-a întrebat dacă nu aș vrea să mă duc în locul lui“.
20 de minute mai târziu, Ahmet Erol era în fața barului din vecinătatea străzii Istiklal. După o scurtă inspecție a localului, medicul se așeza să facă o lista cu orice îi trecea prin minte că ar putea avea nevoie. Angajații barului au fugit la farmacii. Bani au pus cu toții, multe lucruri le-au primit însă gratis de la farmacii. Întregul proces de organizare a durat circa o oră. „Habar nu aveam ce pacienți voi avea. Mă așteptăm însă la traume și probleme respiratorii. Așa că aceasta a fost direcția în care i-am învățat pe barmani și chelneri cum să facă triaj“.
În total, Erol a tratat în noaptea aceea circa 150 de oameni. Cei mai mulţi aveau probleme respiratorii. În primii cinci sau şase răniţi pe care chirurgul i-a văzut în bar s-a aflat un barbat care fusese nimerit în plin de jetul tunurilor cu apă – acela amestecat cu gaze lacrimogene. „Mi-a luat două ore să îl calmez. Îmi spunea mereu că îi ard ochii în cap“, îşi aminteşte Ahmet Erol. El care fusese medic şi în armata turcă, în sudul ţării, era şocat şi speriat de urmările ciocnirilor cu poliţia. „În armată era una, ştiam clar că în faţa mea erau soldaţi răniţi în război. Aici erau însă civili. Aşa ceva nu are voie să se întâmple“, îşi spunea Erol în timp ce abia prididea să acorde asistenţă manifestanţilor.
Voi îi gazaţi,
noi îi tratăm…
Răniții curgeau ca pe bandă, iar vorba se răspândea între ei că în barul respectiv găseau ajutor. Surprinzătoare era însă atitudinea oamenilor. „Nici unul nu stătea nici măcar o secundă în plus să își tragă sufletul. Cum simțeau că încep să se liniștească, se ridicau pentru a face loc altor răniți. Nimeni nu a avut timp să le explice asta, dar reacția le venea natural“.
Erol crede că în acest moment are loc o confruntare tacită între poliție și medici. „Voi îi gazați, noi îi tratăm. Noi am depus un jurământ. Unde mai pui că e scris și în lege că nu ai voie să nu ajuți o persoană la ananghie“, îmi spune medicul cu o privire ce trădează furie pe autorități. La fel de furios a fost și când a aflat de ordinul venit de la Ministerul Sănătății prin care medicii din spitale sunt obligați să țină un registru separat cu răniții tratați în urma ciocnirilor cu poliția.
Întreaga noapte, Erol a spălat oameni. Îi dezbrăca pe cei nimeriți de soluția acidă și îi îmbăia cu amestecul recomandat de chimistul turc, încercând să le calmeze durerile. „Era ca și cum stingeam un incendiu, nu am avut niciodată senzația asta“. Dar Erol era și frustrat. „Într-o clinică improvizată nu poți face prea multe. Noi acordăm, de fapt, primul ajutor. Asemenea situații trebuie însă abordate organizat. Cred că e nevoie de o structură specială în cadrul Colegiului Medicilor care să poată reacționa rapid cu voluntari. Să se știe clar cine suntem, ce facem și să fim lăsați să ne facem treaba“.
Dacă așa ceva se va face vreodată e greu de spus. Mai ales în condițiile în care toți profesorii universitari au primit scrisori de la minister să predea o listă cu studenții și rezidenții care au absentat în zilele cu proteste. „Medicina trebuie să fie separată de orice. Nu poți da vina pe un doctor că ajută niște oameni, dar în același timp să îl bagi la închisoare dacă nu ajută pe cineva conform legii“.
Ahmet Erol spune că va răspunde din nou la apel ori de câte ori va fi chemat la datorie. Deși împărtășește dorințele protestatarilor, în asemenea situații nu îl interesează ce se întâmplă cu protestul. În primul rând, e vorba de oameni și de tratarea suferințelor lor. În timpul acelei nopți, Erol era speriat, dar nu reușea să își șteargă o urmă de zâmbet de pe față. De cinci ori a trebuit să ordone stingerea luminilor și liniște totală pentru că trecea poliția prin fața barului. Din spatele obloanelor trase, doctorul împreună cu staff-ul său nemedical se străduiau să înăbușe gemetele bolnavilor așa încât să nu fie toți arestați. Sau mai rău, să nu forțeze ușa și să se trezească într-o mare de gaze lacrimogene.
Discuția cu Ahmet Erol a avut loc sâmbătă după-masă, pe 22 iunie, pe străduțele înguste din apropiere de Istiklal. Clădirile din jur ecranau zgomotele, așa că într-o pauză de întrebări l-am rugat să verifice pe Twitter ce se întâmplă în Taksim. Mai devreme se strânseseră în piață câteva mii de oameni, dar atmosfera era pașnică atunci când ne-am întâlnit. „Au început să tragă cu tunuri cu apă“, mi-a spus scurt. Am ridicat ochii din carnet și l-am rugat să nu facă glume. Nu a trebuit să-mi mai confirme nimic. Am dat din cap amândoi și ne-am ridicat de pe trepte. Eu am făcut doi pași și m-am întors pregătit să îi adresez o ultimă întrebare. Erol stătea pe loc. N-a așteptat, mi-a spus direct: „Dacă aș sta acasă, mai bine m-aș omori. Cum să stau deoparte, eu, doctor, când știu că oamenii suferă?“.
Laurenţiu Diaconu-Colintineanu
