Deşi nu-şi pot auzi propriul nume, muzica, vocea părinţilor şi a tuturor celor ce îi înconjoară, copiii cu hipoacuzie sunt speciali, în felul lor. Instituţia care se ocupă de ei până în clasa a VIII-a inclusiv este Şcoala Specială „Sf. Vasile“, unde sunt ajutaţi să îşi dezvolte atât auzul, în măsura în care este posibil, cât şi celelalte simţuri, pentru a se descurca mai bine în viaţă.
Şcoala Specială „Sf. Vasile“ din Craiova le este şi casă, şi masă, şi mamă, şi tată celor 110 copii cu hipoacuzie şi deficienţe senzoriale asociate. Unii aud foarte puţin, alţii nu aud deloc, iar alţii au, pe lângă problemele deja existente, autism, sindromul Down sau probleme de vedere. Cu toate acestea, lor li se creează posibilitatea de a trăi într-un mediu normal, unde să-şi valorifice atuurile pe care le au.
„Am ajuns eu să fiu elevul lor“
Înfiinţată în 1954, şcoala era, la acea vreme, singura din ţară pentru copiii hipoacuzici. Lucrurile au evoluat foarte mult, atât în ceea ce priveşte dotările, cât şi în privinţa felului în care sunt văzuţi în societate. Veniţi din Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi chiar şi din Argeş, copiii nu sunt doar ajutaţi să înveţe, ci îi învaţă, la rândul lor, pe dascăli. „Când am venit la şcoală şi mi-am luat repartizarea, cei de acolo au încercat să-mi sugereze că e destul de greu aici. […] Mi-era frică de faptul că nu-i puteam ajuta, dar am ajuns eu să fiu elevul lor. Aveam evaluare, la sfârşitul zilei, la câte semne ştiu eu din câte m-au învăţat ei“, povesteşte directoarea Florentina Bălaşa, care a împlinit 16 ani de când Şcoala „Sf. Vasile“ i-a devenit un loc de suflet.
Limbajul mimico-gestual este cel care îi ajută pe micuţi să comunice cu cei din exterior, cu cei care aud. El era interzis, însă, înainte de Revoluţie, pentru a le crea impresia celor mici că se pot descurca şi fără el. Există, în această şcoală, cabinete de kinetoterapie, de terapii specifice compensatorii şi ale psihopedagogului, în care îşi dezvoltă atingerea, văzul, orientarea sau vorbirea, chiar dacă nu aud. Mai mult, „pentru bunul mers al tuturor avem şi susţinerea compartimentului de asistenţă socială, care păstrează legătura cu părinţii, pentru că ei trebuie să-şi ia anual certificatul de handicap, de orientare şcolară şi profesională“, explică directorul despre activitatea desfăşurată, în această şcoală, de asistentul social Valentina Bangău.
Olimpici în felul lor
80 dintre cei 110 copii trăiesc în regim de internat. În lumea lor e o linişte neobişnuit de mare, dar ea este compensată de toţi cei care depun eforturi să-i ajute. „Inspectoratul Şcolar Judeţean, Consiliul Judeţean, care ne finanţează, Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului şi chiar unităţile de învăţământ de masă ne ajută foarte mult. Fără susţinere ne-ar fi fost mult mai greu“, detaliază Florentina Bălaşa şi Valentina Bangău. Cinci fete sunt deja integrate în învăţământul de masă, iar sprijinul i-a ajutat şi îi ajută pe cei mici să facă performanţă. La Olimpiada Naţională pentru Surzi, desfăşurată la Galaţi în perioada 3-6 aprilie, elevii de la Şcoala „Sf. Vasile“ au luat primul loc la matematică (Eugenia Cîrsti, clasa a VII-a, prof. Silvia Nicolae şi Constantina Prunaru), locul III şi menţiune la informatică (Claudia Băcănaşu, clasa a VII-a, şi Andrei Constantin, clasa a VIII-a, prof. Dănuţ Nuţă) şi menţiune la educaţie plastică (Andreea Vădeanu, clasa a VII-a, prof. Dan Nica). Pentru anul viitor, se încearcă şi includerea copiilor cu hipoacuzie în Jocurile Naţionale „Special Olympics“.
Curtea şcolii e foarte mare. Acolo stau o scenă şi un loc de joacă donate de Cummins Generator Technologies, cu care instituţia de învăţământ are şi un parteneriat, dar şi un loc de joacă oferit de un cetăţean american, care, tot prin Cummins, a aflat despre această şcoală. Acestuia îi murise copilaşul la doar trei ani, iar el a vrut să facă ceva special pentru copiii cu dizabilităţi.
Holurile şcolii duc către alte clădiri, unde sunt o mulţime de cabinete. În cel de stimulare polisenzorială, cei mici pot învăţa texturile, culorile, le este stimulată vederea prin diverse jocuri, dar şi felul în care se aude atingerea dintre lemne, metale sau diverse materiale. Cabinetul de atenuare a hiperkinetismului este destinat copiilor cu multă energie, iar într-o clasă dintr-un alt corp al şcolii, la etaj, stă doamna Gheorghiţa Şerbănoiu.
Terapia compensatorie sau 30 de minute de uimire
Opt prichindei se aşază în jurul ei pentru terapiile specifice compensatorii. Aflată în această şcoală din anul 1977, Gheorghiţa Şerbănoiu a lucrat chiar şi cu părinţii unora dintre aceşti copii. E mai uşor, spune ea, pentru cei care au şi părinţii surzi; altfel ştiu limbajul semnelor şi altfel progresează la clasă. Cazurile uimesc şi cutremură orice om care i-ar privi pe copilaşii de trei, patru, cinci şi şase ani: felul în care se ajută, în care se îmbrăţişează, felul în care zâmbesc încercând să gângurească cele mai simple vorbe. Unul dintre băieţi, pe lângă faptul că este foarte drăgăstos, are o abilitate mai puţin întâlnită: fiind stângaci, el poate scrie corect cuvintele, însă… de la dreapta la stânga, începând să scrie ultima literă şi încheind cu prima. Aplauzele vin din partea tuturor, iar din partea psihopedagogului primeşte o binemeritată strângere de mână.
Puţină lume ştie că aceia care suferă de hipoacuzie dau aceleaşi examene ca restul copiilor. Pentru ei, bacalaureatul sau evaluarea naţională sunt date la acelaşi nivel, lucru care le îngreunează învăţatul, mai ales că, pentru ei, limba maternă nu este româna, ci limbajul semnelor. Ei au, totuşi, posibilitatea de a fi însoţiţi de un interpret care să le explice ce trebuie să facă. Normalitatea, astfel, este mai aproape de ei. „Cine stă în preajma noastră şi ne cunoaşte mai bine şi-ar da seama că nu mai sunt acei copii cu deficienţe pe care, dacă îi vedem pe stradă, încercăm să îi evităm dintr-o ruşine pe care o avem atunci când suntem văzuţi vorbind cu o persoană cu deficienţe“, a mărturisit Florentina Bălaşa.
Integrarea în societate, o provocare
Nu este uşor ca aceşti copii să fie integraţi în învăţământul de masă şi în societate, indiferent de deficienţa pe care o au. Le trebuie înţelegere din partea profesorilor, a colegilor şi a părinţilor, părinţi care, de cele mai multe ori, nu au posibilităţi materiale pentru a-şi plăti drumul ca să-i viziteze. „Noi suntem şi mamă, şi tată, şi bunică, şi bunic. Şi aşa, înţelegem şi nevoia lor de afecţiune. Am învăţat să le oferim o îmbrăţişare, pentru că ştim că au nevoie“, încheie directoarea.
Pe holurile şcolii stau diplome, desene şi cuvinte. Pentru aceşti copii, scrierea corectă a unui cuvânt pe tablă sau folosirea glasului pentru a intona cuvântul „mamă“ este o performanţă. La fel şi atunci când nu uită să includă în desenele lor chipuri care au, pe lângă ochi, nas, gură sau sprâncene, şi urechi. Evitate, de cele mai multe ori, pentru că nu le găsesc utilitatea.
