Palilula este singurul sat din Dolj unde se mai păstrează, chiar şi în ziua de azi, tradiţia creşterii bivolilor indieni, bivoliţele dând laptele şi brânza atât de cunoscute. De aici au cumpărat alţi oameni bivoli şi au devenit crescători, încercând să ducă mai departe moştenirea. Animalele, însă, se împuţinează de la an la an, iar tradiţia dispare, uşor-uşor, aşa cum şi cornutele dispar, zi de zi, între cele două deluşoare unde-şi pasc iarba.
Puţin peste zece kilometri despart oraşul Craiova de dealul pe care se află satul Palilula, locul în care, odinioară, creşterea bivolilor indieni – animale rare – era considerată îndeletnicire principală. În fiecare zi, la ora şapte dimineaţa, primăvara şi vara, animalele se strâng „la fântână“ şi sunt scoase la păscut. „Erau şi 200 de bivoli aici, domniţă, dar a vândut lumea“, povesteşte Mărinică, unul dintre ciobanii care-şi mai aruncă privirea când peste bivoliţe – sau „gale“, cum le spun localnicii -, când peste vaci.
Numărul lor scade drastic de la an la an
Dacă în 2011 mai erau 24 de astfel de cornute în Palilula, acum numărul lor s-a redus la 18. Situaţia este dramatică pentru cei care-şi amintesc cum era odată. Nu mai e nici un taur şi asta e cam principala problemă a oamenilor. „Se cresc de mult bivoli pe aici, dar se vând pentru că nu mai au tauri. Şi nu mai are nici ţăranul bani, bagă la pământ, la astea“, explică tanti Florica Grigore, care a rămas după zece ani de crescut bivoli, doar cu Marcela, o bivoliţă în vârstă de doi ani. „Ne-am strâns toţi crescătorii să luăm un taur, dar au zis că e scump. Aşa, o să se ducă toate, n-o să mai avem nimic“, continuă bătrâna, care spune că preţul unui astfel de animal sare şi de 25 de milioane (lei vechi – n.r.).
Laptele de bivoliţă este foarte bogat în grăsime, dar şi foarte sănătos. Cei din Palilula se mândresc cu ce scot de la cornutele lor, chiar dacă animalele dau foarte puţin lapte. „Nu-i mult, dar fac o brânză, vai şi amar! O bivoliţă bună dă cam opt litri de lapte pe zi“, povesteşte tanti Florica, femeia care îşi trăieşte bătrâneţea printre aceste animale. Soţul i-a murit, copii nu are, dar are două vaci, doi viţei şi pe Marcela.
O viaţă de bivol ajunge şi la 20 de ani. Impresionantele animale, negre, puternice şi cu coarne care te mai şi sperie uneori, ajung şi la greutatea de o tonă, dacă sunt bine hrănite. Toamna, spun oamenii, se îngraşă cel mai mult. Se mai supără şi dau să mai împungă din când în când, însă asta în funcţie de om. Ăsta e lucru bine ştiut de toţi crescătorii: nu lasă pe oricine să se apropie de ei.
Bivolii de Palilula,
şi la Livezi
Familia Găină din satul Livezi, comuna Podari, a pornit şi ea creşterea de bivoli în urmă cu 12 ani. Animalele le-au luat tot de la Palilula, iar acum au ajuns la 38 de capete. „În Palilula au fost din moşi-strămoşi. Am luat şi noi de acolo, s-au înmulţit. Ziceam să le bag la subvenţii, dar nu mai merge“, povesteşte tanti Gheorghiţa, pentru care problema nu sunt taurii – are doi -, ci izlazul comunal, care a devenit insuficient. „S-a strâmtorat terenul, au arat asociaţiile. Canal am avea, dar nu avem teren. Aici pasc şi oi, şi capre, şi cai, şi bivoliţele noastre. Nu mai au loc. De unde iarbă? S-ar putea să-i vindem, pentru că nu se mai poate“, povesteşte femeia, uşor mâhnită.
Având atâtea bivoliţe, familia Găină a încercat să mai scoată şi bani din afacere: „Ne ducem în piaţă, la Craiova, cu brânză şi lapte. Mai mult merge cu brânza, o dăm cu 15 lei kilogramul. Laptele e prea gras şi lumea are colesterol. Nu prea mai scoatem bani din ele, mai ales că a fost iarna grea. Decât să le pătimim, mai bine le vindem“, continuă Gheorghiţa Găină. Femeia spune că oamenii, care mai demult cumpărau câte două-trei kilograme de brânză, ajung să ia acum 500 de grame.
După zeci de ani în care şi-au dus renumele peste graniţele comunei şi chiar ale judeţului, bivoliţele din Palilula îşi pasc zilele aşteptând un cumpărător sau… un taur. Alte şanse nu prea mai au. Tineretul le-a întors spatele, crescătorii au îmbătrânit, bani nu mai sunt, iar iarba… creşte, dar e prea puţină. Cu ce se mai consolează bătrânii care încă le mai ţin pe lângă casă e blândeţea din ochii lor: „Sunt cuminţi şi deştepte foc. Şi blânde, cu cine merită…“.
