Originar din Maramureş, Nicolae Poghirc a ales să vină şi să joace la Teatrul Naţional din Craiova deoarece acesta a fost şi este „campionul“ teatrului românesc
Interviul de mai jos cu Nicolae Poghirc a fost realizat cu mare uşurinţă, actorul Naţionalului din Bănie răspunzând imediat, prin e-mail, întrebărilor GdS.
I.J.: Aţi absolvit Academia de Arte „George Enescu“ din Iaşi, având ca profesori, printre alţii, şi pe distinsa doamnă Mihaela Arsenescu-Werner, fostă actriţă la Naţionalul din Craiova. Ce au însemnat pentru studentul Nicolae Poghirc anii de facultate, care v-au fost mentorii în profesia actoricească?
N.P.: Da… Dar să le luăm pe rând… Am absolvit în 1995 Academia de Arte „George Enescu“ din Iaşi, secţia Arta Actorului Mânuitor de Păpuşi şi Marionete. Pe Mihaela Arsenescu-Werner am avut-o profesor de Arta Actorului în anii doi şi patru. În anii de studenţie, noi, cei de la Păpuşi, am fost formaţi ca viitori actori pentru teatrele de păpuşi şi marionete. Teatrul de păpuși, în general vorbind, nu este un gen de teatru minor, aşa cum există tentaţia de a fi catalogat, câteodată. Este un alt gen de teatru. Când spui fotbal şi rugbi, de exemplu, spui sport. Dar între cele două sporturi sunt diferenţe clare. Aşa şi aici. Pentru teatrul de păpuşi, care nu este exclusiv teatru pentru copii (la noi există această confuzie şi din această cauză se distruge arta păpuşărească), se dezvoltă mai mult ludicul, se pune accent mai mare pe dezvoltarea acestei laturi a personalităţii viitorului actor. În păpuşărie, graniţele caracterelor personajelor sunt clare, nu există „suprapuneri“, deoarece masca nu poate exprima decât o trăsătură: cea dominantă, şi, de aceea, pentru a nu plictisi spectatorul, trebuie să fii foarte inventiv. În teatrul dramatic, cu cât personajul are mai multe faţete, cu atât e mai bogat şi mai incitant. E altceva… Dar să nu se înţeleagă din asta că în teatrul dramatic nu este necesar să fii ludic. În concluzie, anii de facultate au însemnat, cu precădere, dezvoltarea unei laturi fără de care nu poţi face această profesie. Apoi, sigur că am avut şi un mentor, în persoana lui Bogdan Ulmu, regizor, critic de teatru şi profesor universitar. Însă, de ani buni, urmăresc cu atenţie şi mă minunez, cu adevărat, de forţa, profesionalismul, răbdarea, disciplina actorului şi omului Ilie Gheorghe. Este un fenomen… Îmi iubesc toţi colegii, plus Ilie Gheorghe…
I.J.: Maramureşean la origine, aţi fost „naturalizat“ oltean după peregrinări prin Bârlad, Timişoara, Bacău. Chiar dacă aţi mai povestit despre aceste etape din viaţa dumneavoastră, v-aş ruga să ne spuneţi cum aţi ajuns la Naţionalul din Craiova.
N.P.: Nici eu nu vreau să mai insist… Aş adăuga atât (tot printr-o comparaţie cu sportul): în anii ‘90, în timpul manageriatului domnului Emil Boroghină, TNC, prin performanţele uluitoare de atunci, a fost campionul teatrului românesc. Ca „jucător“, fireşte că am ales să vin să joc la campioana ţării. Şi Craiova este în continuare campioana!
Mă consider actor de comedie
I.J.: Printre rolurile de debut la TNC – şi care v-au făcut remarcat – s-a numărat Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“ (stagiunea 1998-1999), rol care v-a impus pe scena craioveană, şi nu numai, ca un actor care stăpâneşte foarte bine regulile comediei. Greşesc? Vă consideraţi actor de comedie?
N.P.: Sper că stăpânesc regulile comediei. Dacă le stăpânesc cu adevărat, o poate spune doar publicul. Pentru întâlnirea cu publicul ne pregătim seară de seară, pentru spectatori jucăm. Nu facem artă de dragul artei, ci pentru a o „vinde“. Altfel, aş recita poezii doar pentru mine, în faţa oglinzii… Dar, în acelaşi timp, ştiu că nu se poate, şi nici nu îmi propun să mulţumesc toţi spectatorii. Se întâmplă ca dumneavoastră, în calitate de spectator, să mă apreciaţi, iar colegul de fotoliu din dreapta sau din stânga dumneavoastră să nu fie de aceeaşi părere. Şi atunci cine are dreptate? Şi să o ţii apoi aşa, toată viaţa… Nu o scoţi nicicum la capăt. Eu mă consider actor de comedie, dar ştiu eu dacă am, pentru toată lumea, haz? În fine, în cele din urmă, majoritatea dictează.
I.J.: Apropo de rolurile comice: în ultima premieră a Naţionalului, „O scrisoare pierdută“, jucaţi iarăşi un personaj vesel, Cetăţeanul turmentat. Şi publicul v-a apreciat evoluţia prin aplauze generoase deoarece v-a ieşit un rol deosebit! Cetăţeanul turmentat este al patrulea rol comic din Caragiale, după Rică Venturiano, Crăcănel şi Un catindat. Care vă este cel mai drag, care v-a „muncit“ cel mai mult?
N.P.: Sunt personaje pe care le-am interpretat în momente diferite, nu pot fi date „la pachet“… Glumesc!… Pe Rică Venturiano l-am jucat la 28 de ani, abia venit în Craiova. Pe Crăcănel la 33, după cinci ani, iar pe Catindatul şi Cetăţeanul turmentat acum, la 42 ani. Toate îmi sunt dragi, fiecare reprezintă ceva pentru mine, sunt realizate în etape diferite. Şi când îmi amintesc de Rică Venturiano, de exemplu, îmi amintesc de toată perioada de început de la Craiova. Şi aşa mai departe… Sunt copiii mei… Şi îi iubesc la fel.
I.J.: De la Mucius la… Cetăţeanul turmentat, ce salt! Credeţi că este mai uşor să joci comedie decât altceva, cum ar fi dramă?
N.P.: Dar de la Rică Venturiano, Crăcănel, Sir Andrew şi alţii, la Mucius, ce ziceţi? Ce salt… înapoi? Nu! Sunt actor profesionist plătit de la bugetul de stat să joc. Statul român nu îmi finanţează mie cariera, ci mă plăteşte să joc… Ar fi multe de spus la acest capitol. În esenţă, orice rol are gradul său de dificultate, atâta timp cât respecţi această profesie.
Nu am căutat vârfuri în carieră, ci doar constanţă
I.J.: Care rol îl consideraţi vârful perioadei de la Naţionalul din Craiova?
N.P.: Vă spuneam că fiecare rol interpretat are „istoria“ sa, are background-ul său, ca să folosim termeni la modă. Nu rămânem doar cu amintirea rolului, ci cu tot parcursul, cu atmosfera din repetiţii, cu tot ce s-a întâmplat – şi cum s-a întâmplat – de la prima întâlnire, prima lectură şi până la premieră. La „O scrisoare pierdută“, ca să vorbim de ultima premieră, a fost o atmosferă foarte frumoasă, de aceea şi spectacolul poartă o energie bună. E meritul deopotrivă atât al lui Mircea Cornişteanu, cât şi al celorlalţi oameni implicaţi, actori, scenograf ş.a.m.d.
De asemenea, îmi mai amintesc cât de fascinat am fost de prima întâlnire cu Silviu Purcărete, dar şi de întâlnirile cu Vlad Mugur, Laszlo Bocsardi, Claudiu Goga şi alţii. Nu am căutat vârfuri în carieră, ci doar constanţă.
I.J.: Teatrul înseamnă ECHIPĂ. Cum vă simţiţi integrat în familia Naţionalului din Craiova? Cum aţi caracteriza actuala trupă din Bănie?
N.P.: Ei, da! Da, da, da! Teatrul este echipa, trupa cum zicem în mod particular. Şi dacă Craiova se menţine în vârful teatrului românesc, atunci se menţine prin spiritul de trupă care există aici. Este ceva ce vine din istoria acestui teatru. Ceva ce s-a transmis din generaţie în generaţie, de 162 de ani încontinuu. Este, astfel spus, un pământ mănos, fertil. Şi dragostea de teatru nu s-a transmis numai de la actor la actor, ci şi de partea cealaltă a scenei, din generaţie în generaţie, de la spectator la spectator. Acest flux de iubire dintre spectatori şi actori dăinuie şi va dăinui. Aceasta, cred eu, este particularitatea Craiovei. Simţim că noi suntem ai dumneavoastră, şi ne iubiţi, şi dumneavoastră sunteţi ai noştri şi vă iubim. Cum să nu faci teatru de calitate în asemenea condiţii? Cum să nu te integrezi? Cum să nu iubeşti Craiova, când ea îţi oferă toată dragostea sa?! Cum să nu mori pentru oraşul ăsta? Apoi, este un loc al împlinirilor. În ceea ce priveşte actuala trupă, vă garantez că ţinem steagul sus şi vom duce mai departe ceea ce am primit de la înaintaşii noştri.
Îmi place Craiova Maxima
I.J.: Ce alte pasiuni aveţi în afară de teatru? Echipa de fotbal Universitatea Craiova v-a plăcut?
N.P.: Muzica, în primul rând. Îmi place să ascult muzică. Din mai toate genurile, în funcţie de starea în care mă aflu. Apoi îmi place baletul. Îmi place să călătoresc, îmi place istoria. Sunt chiar pasionat de acest domeniu. Şi marea… Ador marea, îmi place albastrul ei, mă linişteşte. Şi Universitatea Craiova îmi place… Dar mai mult aia, Craiova Maxima… Îmi pare rău pentru ceea ce se întâmplă cu această echipă acum. Lipseşte spectacolul fotbalistic din oraş. Nu cred că îl poate suplini K-1-ul, dar nu e treaba mea… Unora le place!
I.J.: Când ieşiţi din incinta teatrului aţi vrea să fiţi un necunoscut sau vă place popularitatea? Păreţi un om destul de timid…
N.P.: Câteodată, când mă simt emoţional, vulnerabil, îmi vine să mă lipesc de ziduri, să nu fiu văzut de nimeni… Alteori, mă bucur când sunt recunoscut. Aş fi ipocrit să spun altceva. Pe fond, sunt un om timid şi, din această cauză, am uneori agresivitatea timidului. Dar îmi trece repede. Mă tratez…
