În pieţele româneşti, roşia încă are gust de roşie, mărul de măr şi ardeiul de ardei. Dacă închizi ochii şi guşti dintr-o pară nu sunt şanse s-o confunzi cu o nectarină. Dar producătorii sunt din ce în ce mai puţini. În locul lor, samsarii, unii cu lanţuri galbene la gât şi cercei stridenţi agăţaţi de urechi, ocupă masă după masă.
Când intri miroase a leuştean, a ardei gras, a cimbru şi a piersici. Cu picurii alunecând înspre masa neclintită, din ciment, vinetele şi castraveţii stau în grămadă, aşteptând să fie aleşi. S-au topit de căldură, dar afară, în arşiţa de pe câmp, ar fi fost mai rău. N-au parte de luxul suratelor din supermarket, aduse de peste mări şi ţări, frumoase, scoase după tipar şi întreţinute misterios aproape de perfecţiune. „Le dăm şi trei la leu, dar nici aşa nu le cumpără. Lăsăm şi patru, şi cinci“, spune Gheorghe Pârlea, apropiindu-se de masa unei vecine din Işalniţa. „Merge greu. Noi nu câştigăm nici TVA, tot scădem“. E şomer. „Iau 480 de lei. Am fost electrician la combinat, da’ acum s-a dus. Am făcut fântâni, m-am dus şi cu ziua. Nu mi-e ruşine să spun. Mă cunoaşte lumea. Decât să mori de foame… Şi la noi, la ţară, nu se face grevă. Noi ne mulţumim cu orice“.
Rău cu rău, dar …
Un leu kilogramul de varză, 1,2 lei cartofii, 1,5 ceapa, 3 sau 3,5 lei caisele şi piersicile, 2,5 lei kilogramul de roşii sau, în funcţie de mărime, 3,5 lei. Cele lunguieţe sunt mai scumpe, ajung la 4 lei kilogramul. Ardeiul gras valorează doi lei, iar castraveţii româneşti 1,2 lei. Cea mai ieftină sticlă de ulei este aproape de patru ori mai mult. Masa pe care îşi întind produsele în Piaţa Centrală din Craiova, spre exemplu, este 7 lei. Maria Dorobanţu are 74 de ani. Vine tot din Işalniţa. Are câteva legături de cimbru, o grămăjoară de fasole verde, verdeţuri. O dată pe săptămână îi rămân în buzunarul cusut la şorţ câte 40-50 de lei. „Când ne-aţi vedea cum muncim, pe căldura asta“, începe Ioana Ţoană. Se întoarce apoi spre cineva care se oprise în faţa legăturilor cu leuştean. „Ia, mamă, trei la leu!“ Omul priveşte, ridică legătura, părând să cântărească, apoi pleacă mai departe. „Fasolea o dau cu 2,5 lei“, spune, parcă scuzându-se. Are şi pensie. „Trei milioane jumate (350 de lei – n.r.)“. Faţa i se luminează dintr-o dată, a mândrie. A muncit la colectiv, fireşte că are o pensie. N-a stat cu mâinile-n sân s-aştepte pomeni. „Cine să muncească, mamă? Că dacă nu munceşti, n-ai. Nu pot să stau…“.
Chimicalele ascunse-n coajă
Săptămâna trecută vorbeam cu cineva despre cât de arătoase sunt roşiile şi merele în State: rotunde, netede, tari. Desăvârşite. Esteticul te face să uiţi de util. Marketing. Mi-amintesc că, în urmă cu opt ani, am văzut, într-o cantină studenţească din Italia, câteva fete curăţând perele de coajă. Probabil păream din altă lume, căci explicaţia a venit fără să fie nevoie de vreo întrebare: „Arată bine, însă aici sunt strânse toate chimicalele cu care au fost stropite ca să ajungă la forma asta şi să reziste în timp“. N-am înţeles prea bine atunci. Încep să înţeleg însă din ce în ce mai bine acum. Şi mi-amintesc de roşiile obeze cocoţate pe aracii strâmbi, din vremea când eram mică, cărnoase şi pline de gust, de perele siropoase care creşteau fără chimicale şi fără să aibă viaţă veşnică. Căci fiecare lucru are timpul lui. Şi mi se face dor şi teamă că într-o zi nimeni nu-şi va mai aminti de ele…
