Alegerea ei este mai mult decât simplul act al achiziţiei şi al proprietăţii. Fiecare jucărie are menirea sa, dincolo de biologic, dincolo de prejudecăţile setate social. Poate însemna evidenţierea unor calităţi sau împărtăşirea unor idei şi sentimente, poate însemna recrearea lumii sau simpla distracţie, dezvoltarea gândirii, a deprinderilor, a imaginaţiei sau modelarea caracterului şi cunoaşterea lumii înconjurătoare.
Eram într-un supermarket, puţin înainte de Crăciun, când am remarcat prima dată diferenţa de „gen“ în rafturile cu jucării: de o parte, roz, strălucitoare, cu sclipiciuri multe, de cealaltă parte, în cutii mari, cu telecomenzi şi instrucţiuni. De o parte păpuşi, truse de înfrumuseţare, instrumente muzicale şi bucătărioare, de cealaltă parte, unelte de grădinărit, truse mecanice, jocuri de strategie şi îndemânare, şah sau terenuri de luptă cu 80 de piese.
Primele, tributare esteticului şi „softului“, solicitând mai puţin gândirea verticală şi laterală, sunt destinate fetelor. Celelalte, mizând pe logică, analiză şi asociere, exersând abilităţile şi provocând mintea sunt menite băieţilor.
Puntea dintre fantezie şi realitate
În timp ce mă plimbam printre rafturi, mi-au venit în minte rezultatele unor studii conform cărora stimularea gândirii prin intermediul jocului, la vârste fragede, poate ajuta la creşterea IQ-ului cu 50 de puncte. Poate nu sunt 50, poate sunt 10. Cum poţi însă ajunge să-ţi exersezi mintea jucându-te cu păpuşi? Schimbându-le hainele? Aranjându-le părul? Înşirând mărgele pe un fir de aţă şi împodobindu-le? Psihologii spun că, departe de a fi simple accesorii, jucăriile sunt elementele dezvoltării raţionale şi emoţionale a individului, sunt variantele şi căile de explorare a lumii, a sinelui, modalităţi de cunoaştere şi de interacţiune socială. Jocul face legătura între fantezie, între poveste şi realitate. Pentru cei mici, este activitatea de zi cu zi, este distracţie îmbinată cu instruire şi mişcare. În felul acesta, imită şi aplică, reconstruieşte, reclădeşte lumea. Prin joc îşi exersează abilităţile senzoriale, motrice, sociale, le dezvoltă, evoluând, crescând. Herbert Spencer consideră jocul „o formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior“.
Rol educativ
Când în camera sa tot ce găseşte sunt păpuşi, animale din pluş, bucătării, dormitoare şi cosmetice şi un puzzle rătăcit printre ele, copilul îşi creează un tipar, un exemplu îngust de univers, care nu-i oferă prea multe perspective. „Ăstea sunt pentru fetiţe“, spune o mămică, tot căutând o trusă medicală care să-i satisfacă gusturile. „N-o să se joace de-a războiul“, îi explică domnului care o însoţeşte şi care stă nehotărât între standurile magazinului. Sunt părinţi care nu iau în seamă şi rolul educativ al jocului, percepându-l mai degrabă ca pe un instrument de recreere. Însă niciodată nu s-a rezumat la atât, deşi în ultimii ani caracterul formator, educativ a căpătat o importanţă mult mai mare.
Explicaţii biologice
Mi-aduc aminte de o prietenă care, însărcinată fiind, a promis că, dacă va avea fetiţă, nu-i va cumpăra niciodată păpuşi. Şi aşa s-a întâmplat. I-a cumpărat maşini, unelte de „firmă“, cai, călăreţi. Şi într-o zi a găsit-o pe cea mică cu un camion în braţe, încercând să-i dea mâncare cu linguriţa. Teoriile sociologice tradiţionaliste găsesc cauza diferenţelor dintre preferinţele copiilor în educaţia părinţilor şi a societăţii, în rutina prestabilită ce vizează „treaba de femeie“ şi „datoria de bărbat“. Conform acestora, fetele sunt învăţate de mici cu păpuşile, cu elementele de bucătărie, în vreme ce băieţeii se joacă mai mult cu maşinile sau cu navele spaţiale. În ultimii ani, însă, experimente cu diferite specii de maimuţe au arătat că femelele petrec mai mult timp cu păpuşile, în timp ce masculii acordă un interes mai mare maşinilor.
Rolul părinţilor
Biologicul pare să primeze în faţa sociologicului. Însă acest lucru nu restrânge alegerile părinţilor la şabloane şi idei preconcepute. Când posibilităţile sunt numeroase, limita este propria imaginaţie. Când, de pe raftul cu jucării, mama sau tata alege o păpuşă sau un camion în locul jocurilor educative, şansele copilului de explorare şi de cunoaştere se restrâng dramatic şi prevestitor. Jucăriile sunt create pentru anumite segmente de vârstă, marşând pe dezvoltarea anumitor abilităţi sau arii ale socializării, imaginaţiei, limbajului, motricităţii, cogniţiei şi afectivităţii. Dincolo de elementele de siguranţă pe care adulţii trebuie să le ia în seamă atunci când merg la cumpărături, scopul final ar putea fi chiar formarea personalităţii copilului lor. Prin joc.
Vârsta
Sunt diferite în funcţie de rolul lor, de vârsta copilului: jucării pentru bebeluşi, jucării de împins (vizează motricitatea), muzicale (ajută la asocierea sunetelor), cu forme (dezvoltă cogniţia şi coordonarea privirii cu mişcarea mâinilor), jucării de baie, pentru copii de doi-trei ani, jocuri care ajută la dezvoltarea relaţionării sociale, a capacităţii de a avea răbdare, a imaginaţiei sau afectivităţii (animale de jucărie, „Ursul doarme“, mingi, triciclete, cărticele cu imagini etc.) sau jucării pentru preşcolari. Acestea din urmă dezvoltă imaginaţia şi scot la iveală abilităţi înnăscute, dezvoltând în acelaşi timp anumite capacităţi cognitive, artistice, motrice. E timpul pentru biciclete, jocuri matematice, puzzle-uri, jocuri sociale, de reciprocitate (jocuri cu mingea) sau de construcţii.
Pe rafturile magazinelor, ofertele pentru băieţi sunt însă mult mai permisive. Jocurile de strategie, de gândire, de cunoaştere şi autocontrol – câmpuri de bătălii, galaxii sau simple instrumente care solicită îndemânare – par a avea o anumită destinaţie. Chiar şi jocul de şah pare îndreptăţit să se afle într-o cameră de băiat.
Definiţii şi forme
Wikipedia defineşte joaca drept un ritual şi o abilitate a minţii de a se angaja şi implica în perspectiva lumii. După Johan Huizinga (în „Homo ludens“), jocul poate fi o acţiune liberă, conştientă că este neintenţionată şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp şi ale unui spaţiu determinate anume şi care se petrece în ordine, după anumite reguli. El este „mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace“.
