Violenţa domestică face parte din categoria dramelor tăcute, a celor consumate între pereţii casei, îndurate şi nemărturisite. Statisticile, scrie într-un articol eva.ro, arată că numărul femeilor din România, agresate de partenerii de viaţă, creşte cu până la 10 %, în fiecare an. Creşterea este determinată şi de faptul că din ce în ce mai multe femei îndrăznesc să rupă tăcerea, să spună drama prin care trec şi să ceară ajutor.
Subiectul este dur şi delicat în acelaşi timp, pentru că femeile abuzate, în proporţie de peste 75%, refuză să facă publică drama lor. Preferă să tacă, să îndure şi să spere că abuzurile vor înceta. Statistica spune că pentru fiecare caz raportat sau descoperit (la spital, de exemplu), există alte trei cazuri de violenţă asupra femeii, care rămân necunoscute celor care ar fi capabili să intervină.
„Ştie ea de ce o baţi!“
Violenţa domestică sau conjugală este un subiect dezbătut. Teoretic, orice femeie ştie că bătaia, abuzurile sexuale şi verbale, presiunea psihică a partenerului asupra ei reprezintă descrierea violenţei domestice. O vorbă sinistră spune: „Bate femeia de câte ori ai ocazia, chiar dacă nu a făcut nimic. Ştie ea de ce o baţi!“ Întotdeauna afirmaţia este făcută de un bărbat care a lovit o femeie. Şi care va mai lovi!
„Am încasat prima palmă de la soţul meu la două luni după ce ne-am cunoscut. Am suferit, dar mi-am spus că a fost din vina mea. Suntem împreună de 15 ani. Am uitat numărul reprizelor de bătaie pe care le-am primit. De fiecare dată au alternat cu perioade bune. Nu a încetat niciodată să ţipe la mine şi să mă lovească! Îmi este ruşine de realitatea mea, aşa că nu ştie nimeni ce păţesc. În public suntem cuplul perfect!“, mărturiseşte Silvia, de 40 de ani.
Portretul
Cei care au analizat fenomenul se bazează pe studiile făcute de Lenore Walker, primul psihiatru care a descris ceea ce acum specialiştii numesc „cercul puterii“, dar care a făcut şi un prim portret al bărbatului care loveşte o femeie. Lenore Walker l-a caracterizat pe bărbatul violent ca fiind un personaj nesigur pe el, plin de frustrări, pe care înţelege să le învingă în familie, unde este „stăpânul“.
• Este un manipulator, care îşi impune punctul de vedere chiar dacă nu are dreptate.
• Îşi rupe partenera de familia ei, nu socializează, nu are prieteni, evită contactul cu lumea exterioară.
• Critică prietenii şi familia soţiei. Este un mod de a evita ca să vadă cineva sau să înţeleagă ce se petrece în familia lui. Izolându-şi soţia (femeile agresate nu au prieteni, au relaţii superficiale cu familia), reduce riscurile ca aceasta să poată spune ce păţeşte.
• Este, în general, lipsit de abilităţi, este superficial, îşi construieşte greu o carieră, este nemulţumit de viaţă şi realizările lui profesionale. Abuzul fizic este mereu asociat cu abuzul psihologic – care este descris ca un cumul de acţiuni psihologice – folosirea ameninţărilor şi a unor comportamente care produc teama.
• Bărbatul ţipă sau tace zile întregi, refuzând orice comunicare, atitudine tipică, de regulă, după o repriză de violenţă fizică (iar femeia preferă să nu vorbească, pentru a nu face loc unei noi serii de violenţe).
• Cuvintele şi opiniile bărbatului distrug imaginea de sine şi încrederea în sine a femeii.
• El minimalizează succesele femeii, ridiculizează performanţele acesteia, nu ştie să mulţumească, nu ştie să aprecieze.
Lenore Walker susţine că violenţa psihologică este strâns legată, dar şi premergătoare violenţei fizice. Odată ce teama de agresiune fizică există, ameninţările sunt suficiente pentru a menţine teama. O descriere amănunţită a imaginii bărbatului violent găseşti şi aici.
De ce tac femeile?
Legile, campaniile caritabile sau de informare nu reuşesc să atingă miezul problemei. De ce îndură femeile? De ce rămân lângă un bărbat care le-a bătut şi care va continua să le bată?
Există ceea ce se numeşte „sindromul femeii bătute“, descris în „Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale“, editat de Asociaţia Psihiatrilor Americani, publicat în 1981. A mai fost descris un sindrom, consecinţă a abuzurilor fizice, psihice şi sexulale, denumit sindromul Stockholm, care se referă la un comportament similar cu cel al ostaticilor: femeia ştie că viaţa ei este în pericol, ştie că nu poate scăpa şi, în consecinţă, refuză să încerce să scape.
„De multe ori am fost un sac de box pentru soţul meu. Culmea este că a doua zi mă întrebam de la ce a plecat scandalul şi nu îmi aminteam. Ştiu că nu pot scăpa. Am încercat de câteva ori să plec şi m-a determinat să mă întorc. Mi-a spus că, dacă îl despart de copil, mă omoară. Şi îl cred“, povesteşte Iulia, 35 de ani.
Explicaţiile psihologilor
• Teama: este o reacţie normală a femeilor abuzate. Chiar dacă reclamă, chiar dacă cer ajutor, nu pot fi protejate 24 de ore din 24 (decât în foarte rare şi speciale cazuri);
• Ruşinea: femeile percep agresiunea fizică, la nivel subconştient, ca pe o vinovăţie. Le este ruşine de poziţia de victimă. Opinia publică este, în general, prea puţin înţelegătoare.
„Eram constant bătută. Scandalurile erau extrem de sonore, aşa că vecinii ştiau când o încasam. Am rămas mută când o vecină mi-a spus în dimineaţa de după un scandal lăsat cu mulţi pumni: «Dragă, dar nu-l mai provoca şi tu!» Am înţeles că opinia ei era că este firesc ca un bărbat să-şi lovească nevasta şi că singurul lucru pe care îl puteam face era să nu-l mai provoc. Am întrebat-o de ce nu a chemat poliţia şi mi-a spus că nu se bagă în familia mea“, povesteşte Simona, de 33 de ani.
• Izolarea: femeile abuzate acceptă izolarea ca pe o consecinţă a problemelor lor. Se izolează şi pentru că le este teamă de judecata celorlalţi.
• Neputinţa: femeile refuză să lupte, se comportă ca şi un captiv. Se împacă cu soarta, cum s-ar zice.
Efectele violenţei
Ele sunt multiple şi se răsfrâng mai ales asupra copiilor. Micuţii care trăiesc într-un mediu violent, care asistă la violenţe împotriva mamei dezvoltă comportamente similare. Copiii înţeleg că violenţa este normală, că este o metodă de a controla oamenii. Studiile au arătat că adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generaţie de agresori, dar şi de victime, pentru că vor urma modelul mamei, care a acceptat violenţele la care a fost supusă de tată.
Mituri false despre violenţă
• Violenţa este caracteristică familiilor sărace, cu studii medii sau statut social scăzut. FALS. Violenţa domestică apare în toate familiile. Culmea este că în familiile cu nivel ridicat de pregătire şcolară, violenţa domestică atinge cele mai ridicate trepte.
• Violenţa domestică este cauzată de consumul de alcool sau de consumul de droguri. FALS. Nu există nici o legătură între violenţa conjugală şi consumul de alcool.
• Bărbaţii nu se pot controla sau reacţionează sub impuls de moment. FALS. Sunt perfect conştienţi de ceea ce fac. Dovada: un soţ violent cu soţia sa se poate controla perfect în momente de tensiune nervoasă, la serviciu sau cu prietenii.
• Bărbaţii care îşi lovesc soţiile sunt bolnavi psihic. FALS. Studiile au dovedit că sunt perfect calculaţi, lucizi şi sănătoşi mental. Înclinaţia către agresiunea fizică asupra partenerului ţine de personalitate, de educaţia primită acasă, de ceea ce au trăit la rândul lor, când erau mici.
• Există justificări, motive, pentru care o femeie trebuie lovită, agresată sau abuzată de partenerul de viaţă. FALS.
• Femeilor le place să fie abuzate. FALS. Dacă trăiesc alături de un bărbat care le loveşte, o fac pentru că nu au curajul să spună, nu au curajul să ceară ajutor, nimeni nu vede situaţia în care se află, nimeni nu intervine.
Click News
