S-a născut cu pasiunea pentru muzică. A fost un dar pe care Dumnezeu a vrut să i-l facă. Şi chiar dacă drumul său nu a curs tot timpul spre lumea fascinantă a portativelor, astăzi, când a găsit cheia pe care o căutase în repetate rânduri, se simte un om împlinit.
Costel Busuioc, un român plecat peste hotare. În 2008, povestea sa devenea celebră, căci începutul acelui an şi participarea la emisiunea-concurs „Hijos de Babel“ i-au schimbat viaţa, presărată cu bune şi rele, o poveste care este spusă astăzi.
Reporter: Cum s-a născut pasiunea pentru muzică?
Costel Busuioc: Omul se naşte cu pasiunea pentru muzică. Este un dar de la Dumnezeu. Demult cântam pe dealuri. Credeam că e ceva normal. Îmi ziceau oamenii: „Ai o voce frumoasă. Ai putea să cânţi“. Credeam că oamenii simpli vorbesc la fel de simplu şi de uşor şi nu luam în seamă ce ziceau ei. Mereu credeam că sunt un om fără şanse. Eram un copil pe atunci. Peste ani am început să cânt în biserici.
Rep.: Cine te-a condus spre acest drum al spiritualităţii?
C.B.: Cred că a fost o pornire interioară. Poate că şi situaţia din familia mea m-a făcut să fiu aşa. De ce? Pentru că situaţia financiară a fost de aşa natură. A trebuit să merg să lucrez ca să îi ajut pe cei mai mici ca mine. Eram mulţi acasă. Vreo opt. Câştigam bani ca să-i întreţin pe ei.
Când mergeam la cineva, îmi plăcea să mă uit, să văd. Eram curios să văd dacă lumea trăieşte ca noi. Şi studiam amănuntele. Îmi ziceam: uite, aici e văruit. Ei, bine, când ajungeam acasă încercam să aduc ceva din acele locuri la noi în locuinţă. Numai lucruri bune. Lucruri rele nu am învăţat. Şi, uite aşa, a început această revoluţie în mine şi am început să fiu un rebel în familia mea. Pe parcurs am văzut că nu se poate schimba nimic. Luam bătaie de la părinţi pentru că nu erau de acord cu ideile mele. Nu erau nişte fiţe. Îmi doream să-mi depăşesc propria condiţie.
Rep.: Ce melodii cântai copil fiind?
C.B.: Cântam muzică creştină. Cântam doinit. Le plăcea oamenilor.
Odată, l-am auzit pe Gheorghe Zamfir cântând o melodie. Am început să vibrez, mi s-au umezit ochii şi am zis: „Asta e“. De atunci am început să fredonez şi parcă am amuţit. Nu am mai cântat nici un vers. Mi-a rămas muzica aia în minte şi nu am mai vrut să aud altceva. A fost o perioadă destul de lungă în care am făcut diverse lucruri. Am fost cioban la oi. Am fugit de acasă. S-au întâmplat multe fapte care m-au ţinut departe de muzică. Nu puteai să auzi altă muzică decât pe cea a păsărilor.
Rep.: Ai cântat în biserici. La ce vârstă?
C.B.: În biserică am început să cânt în 1991. Preoţii au început să mă invite la bisericile din sate. Doineam când cântam pe vocea mea operistică, vedeam că oamenii nu vibrau. Cântam la ţară şi m-am gândit să abordez o strategie. Trebuia să-i fac pe oameni să le placă şi să-i aduc la biserică. Era obiectivul meu. Aveam 18 ani şi mi-a plăcut foarte mult să cânt la biserică. Atunci a apărut plăcerea mea pentru cânt.
Rep.: Au existat oameni care ţi-au influenţat viaţa?
C.B.: În 1991, am ajuns la familia Murg. Nişte oameni extraordinari, de la care am avut ce învăţa. Aici am găsit ceea ce căutam. Eram destul de bolnav. Am avut picioarele degerate de la genunchi în jos pentru că am dormit afară. Mă îndrăgostisem de o domnişoară şi ea de mine. Plecasem la un bal, fără acordul stăpânilor, pentru că eram slugă atunci. Eram cioban la oi. Am dormit afară şi nu m-am acoperit decât cu un cojoc. Şi, la -27 de grade, mi-au degerat picioarele, iar doctorul a zis că trebuie să mi le taie şi mi-a fost destul de greu. Nu vreau să fac pe teologul, dar vă spune un om care a trecut prin asta. Am avut picioarele degerate şi trebuia să mi le taie, dacă stăteam aşa puteam să mor. Atunci m-am rugat, iar Dumnezeu m-a ajutat.
După aceea am spus că vreau să mă schimb. Am abandonat ceea ce voiam eu să caut. Ştiu că Dumnezeu m-a ajutat şi am ajuns la aceşti oameni şi am găsit ceea ce căutam. Cu ajutorul lor am început să devin om. Mi-au povestit scene din viaţa lor, o viaţă consumată ca şi creştini adevăraţi. De la ei am învăţat că trebuie să-l iubeşti pe cel care te urăşte, să-l ajuţi pe acela care nu ştie să se integreze în societate. Pe mine m-au fermecat aceşti oameni. Când am auzit că şi cântă şi că susţineau tot programul de la biserica ortodoxă, m-am bucurat cu atât mai mult. Am învăţat priceasna şi am cântat şi eu la biserică. În preajma lor m-am dezvoltat ca şi creştin. Găsisem ceea ce căutasem.
Rep.: Ai trecut prin multe în viaţă. Ai purtat o luptă continuă.
C.B: După ce m-am căsătorit, naşul meu mi-a zis: „Mă, tu ai o voce deosebită“. El este meloman. Îi place muzica bună şi ştie cu ce se mănâncă. Are o pasiune extraordinară pentru acest domeniu. Am dat de oameni extraordinari în viaţă. Tot el mi-a zis: „Finule, vino la Timişoara!“. El m-a remarcat. La nunta mea am cântat o melodie religioasă. Eu sunt un om mai spiritual. Ador seriozitatea şi muzica de biserică. Mereu am spus că un creştin adevărat trebuie să trăiască întocmai ca un creştin. Cărţile religioase m-au format ca om. M-am mutat într-un sat de lângă Timişoara. Am început să merg la orele de canto de la Şcoala de Artă Populară din Timişoara, la insistenţele naşului meu. Nu că n-aş fi vrut, însă mă trezeam la 3.00 dimineaţa. Mă îmbrăcam, mă aranjam şi plecam la tren. Făceam o jumătate de oră până la gară. La ora 7.00 ajungeam în Timişoara: era o mocăniţă care mergea încet. La un moment dat, făceam naveta cu bicicleta. Lucram până seara. La ora 15.00 fugeam o oră la lecţiile de canto. Mă lua un somn… Cucăiam. Mă vedea profesoara. Îi povestisem ce serviciu am şi ştia că am o familie de întreţinut. M-a întrebat atunci de ce mai vin la cursuri. I-am răspuns că-mi place şi că vreau să învăţ. A înţeles şi a încercat chiar să mă ajute, să mă înscrie la un liceu fără frecvenţă. Nu am reuşit pentru că nu exista aşa ceva. Chiar am încercat să fac liceul, pentru că oamenii din muzică mă avertizau că nu voi putea face nimic fără liceu. M-au descurajat, şi aşa eram zdrobit cu lucrul. Ajungeam la 11.00 noaptea acasă. Eram frânt. Sâmbăta la lucru, duminică mergeam la biserică. Cântam la trei biserici. Şi niciodată n-am dat chix. Nu ştiu cum mergea, dar mergea.
Rep:. Ai avut multe îndeletniciri…
C.B.: Am fost cioban la oi, am avut grijă şi de vaci, şi de capre. Făceam brânză, caşcaval, telemea, urdă, mâncare la ciobani. După aceea, am spălat trenuri. Am fost apoi manipulant: căram baterii din acelea grele. Apoi am trecut manipulant la o magazie CFR, căram colete. Primeam marfă, o dădeam cu rapoarte, făceam tot felul de facturi. Era bătaie de cap. Între timp, am făcut şcoala de masori şi făceam masaj de recuperare la Ciacova.
Rep.: Muzica devenise un capitol închis?
C.B.: După ce toată lumea îmi spusese că nu voi reuşi fără liceu, m-am apucat să fac cursuri de masor. În ceea ce privea muzica, am pus punct.
Rep.: Cum ai ajuns la „Hijos de Babel“, concursul care ţi-a schimbat viaţa?
C.B.: Plecarea în Spania a venit după ce lucrasem ca masor la Centrul de Recuperare din Ciacova. Aveam probleme financiare acute, cu fetiţa, probleme de sănătate, şi nu mai puteam. Aveam o orgă care costa o mie de euro şi am dat-o cu 300. Aveam nevoie de bani. Cumnaţii mei erau în Spania şi mi-au găsit un loc de muncă. Am stat cu chirie, dar măcar aveam un serviciu stabil.
După aproape doi ani de stat acolo, m-am hotărât să plec. Locuiam pe şantier, ca să nu mai plătesc chirie. Plăteam vreo 200 de euro chirie, plus mâncare încă vreo 200 şi abonament. Dădeam mai mult de jumătate din ce câştigam. M-am hotărât să mă mut pentru că voiam să fac o bucătărie şi o baie acasă. Nu puteam reuşi cheltuind atâţia bani. Eram pe şantier, dormeam acolo, cu celofane puse în geam. Era doar perete de cărămidă. Era foarte frumos! Aveam un televizor alb-negru. Am auzit promo-ul pentru un concurs care se chema „Ai talent“. Am intrat acolo. Le-am cântat „O sole mio“.
Am văzut, apoi, tot la televizor, anunţul despre concursul „Hijos de Babel“. „Aoleu, Babel“, mi-am zis. M-am dus repede şi am căutat. „O, turnul lui Babel are legătura cu Vechiul Testament. Mă duc şi la ăsta!“.
Am dat peste nişte oameni foarte călduroşi. Televiziunea spaniolă, camerele de filmat. M-au impresionat şi la propriu, şi la figurat. După ce am cântat, m-au aplaudat toţi, juriul şi toţi care erau acolo. Erau comisii peste comisii, din partea televiziunii, din partea organizatorilor, din partea casei de discuri.
Rep.: Cum s-au desfăşurat etapele concursului? I-ai convins pe toţi…
C.B.: La a doua fază m-am dus cu o temperatură mare. Aveam 39 de grade şi gâtul umflat. Eram cu paltonul pe mine şi cu un fular. Mă întrebau: „Ce ai, Costel?“. Le-am răspuns: „Mi-e frig“. Şi curgeau apele pe mine. „Cred că sunt bolnav şi nu ştiu dacă o să pot să cânt. Am venit. M-am gândit că, dacă nu vin, n-am nici o şansă, dar dacă vin poate mai am o şansă“, le-am spus.
A doua fază a fost tot o probă de cântat. Preşedintele juriului mi-a zis: „Nu cred că este o problemă dacă nu poţi cânta. Tu ai demonstrat. Acum urmează un show de televiziune. Dacă nu poţi să cânţi, e discul. Din partea noastră, poţi să intri. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat, dar am cântat Caruso şi o melodie a lor. Am cântat şi au început să plângă cei din juriu. I-am impresionat. Au început să strige: „Cântă-ne «Besame mucho»“. Şi am cântat. Nu mult, o strofă, au zis. Ei, bine, le-am cântat două. Au fost încântaţi toţi.
Rep.: A existat un moment în care ai vrut să renunţi?
C.B.: Da, la jumătatea concursului. Trebuia să trec o probă de sănătate, că nu poţi sta în „casă“ – concursul presupunând o astfel de perioadă în care tot ce faci este televizat – fără acele analize. La un moment, dat am răbufnit în „casă“, fără să ştiu că sunt filmat. Mă puneau să cânt ultimul. M-am supărat. „Eu gafez ca să mă scoateţi afară. Mă îmbolnăvesc. Eu, mereu ultimul!“, am spus. M-a chemat apoi directorul televiziunii şi mi-a explicat: „Concursul ăsta rezistă datorită ţie. Dacă te punem primul sau la mijloc, lumea va închide televizorul după evoluţia ta. Te punem ultimul, organizează-te în aşa fel încât să nu-ţi pierzi răbdarea“. „Eu credeam că aveţi ceva cu mine“, le-am spus.
„Concursul există pentru tine“, mi s-a explicat din nou, aşa că m-am făcut cuminte. Am intrat în primii 20, când a început adevăratul concurs. Au ieşit afară şi eu am rămas. Abia acum mă bucur, când nu se mai bucură nimeni.
Rep.: Astăzi înregistrezi, în Craiova, un album de colinde împreună cu soprana Diana Ţugui şi o parte din Orchestra Filarmonicii şi Teatrului Liric „Elena Teodorini“, sub bagheta dirijorului Marius Hristescu.
C.B.: Am avut un turneu anul trecut prin ţară şi după spectacole lumea venea şi ne cerea materiale audio. Nu aveam ce le oferi, aşa că ne-am gândit să înregistrăm un album cu colinde româneşti şi câteva din repertoriul internaţional.
Rep.: Ce se va întâmpla după terminarea înregistrărilor? Te vei întoarce în Spania?
C.B.: Da, eu am început să studiez acolo. Sunt ofertat de Opera Spaniolă. Ei mă vor acolo. Intenţionez să cânt. Când o să consider că pot să dau lovitura, să fac faţă, voi accepta oferta lor. Ceea ce cânt trebuie să-mi placă mie şi, dacă acest lucru se va întâmpla, cu siguranţă o să placă şi altora.
M-am ferit să dau concerte mari. Eu ştiu că nu am o anumită pregătire. Nu am dobândit-o încă. Evit să cânt până când voi fi suficient de pregătit. Nu vreau să mă fac de râs. Vreau ca oamenii care vin la mine la concert să spună: „Ce frumos a fost! Când mai are Costel concert?“. Am muncit mult. Au fost zile când nu aveam unde dormi, mâncam de la gunoi, numai să nu fur. Căutam ceva care să fie plăcut ochilor şi dacă găseam o bucată de pâine, o mâncam. Dacă era puţin mucegăită, o mâncam, nu era bai, o curăţam. Astăzi am ajuns acolo unde doream. Pentru mine este ceva extraordinar. Imaginaţi-vă, eu pot să cânt acum cu orchestra. Imaginaţi-vă cum o să fie când o să cânt operă… Mă bucur pentru că acum nu mi se mai întâmplă să gafez. Şi dacă uneori fac acest lucru, e doar din cauză că sunt foarte obosit.
Proiecte de viitor
Craiovenii îi vor putea aplauda pe Costel Busuioc şi pe Diana Ţugui în cadrul unui turneu care va începe în Bănie, în această iarnă. De asemenea, se pare că „Pavarotti din Carpaţi“ va concerta, tot la Craiova, la inaugurarea Sălii Polivalente.
Mirela MARINESCU
