Deşi participarea la alegerile europene s-a diminuat constant de la primul scrutin din 1979, un sondaj de opinie publicat zilele trecute dă speranţe că la 7 iunie absenteismul nu va atinge un nou record, aşa cum se prognozase în urmă cu câteva săptămâni.
Intensificarea, în ultimele zile, a campaniei electorale în ţările Uniunii Europene pare să fi trezit – la o parte a alegătorilor interesul pentru ceea ce va fi Parlamentul European, cine va reprezenta cetăţenii ţărilor membre ale UE şi, mai ales, rolul acestei instituţii în complexul mecanism ce conduce astăzi un spaţiu european mult extins faţă de cel iniţial. Ce arată noul sondaj: aproape 43 la sută dintre cetăţenii europeni intervievaţi în perioada 4 -15 mai au promis că vor merge totuşi la vot. 6 la sută au răspuns cu „foarte probabil“, iar 12 la sută refuză să voteze. Se constată, deci, un progres faţă de sondajul Eurobarometru din lunile ianuarie-februarie, ce prognoza o participare la scrutin de doar 34 la sută. În situaţia pe ţări, rezultată din sondaj, irlandezii (66 la sută), belgienii (64 la sută) şi maltezii (60 la sută) şi-au anunţat intenţia de a veni într-un număr mai mare la vot. Cea mai scăzută participare este aşteptată în Marea Britanie (16 la sută), Letonia (15 la sută), Bulgaria şi Polonia cu câte 14 la sută. Sâmbătă, un sondaj de opinie din Franţa anunţa o posibilă prezenţă la urne de doar circa 45 la sută. Vedem cum în ţările cu impact mare în UE, absenteismul continuă să se anunţe la proporţii îngrijorătoare pentru guverne şi clasa politică. Pe ultima sută de metri, candidaţii francezi, germani, britanici – şi nu numai- şi-au intensificat campaniile, fac promisiuni privind reformarea şi creşterea rolului instituţiilor alese ale UE în abordarea şi găsirea de soluţii pentru problemele grave cu care se confruntă în prezent economiile Europei.
Intră în luptă Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel, pentru mobilizarea la vot
Duminică, Angela Merkel şi preşedintele Sarkozy au dat publicităţii, concomitent în Welt am Sonntag şi Journal du Dimanche, un text comun în care abordează probleme sensibile privind economia europeană şi rolul pe care trebuie să-l aibă Parlamentul European şi celelalte instituţii ale UE. Articolul este, practic, un document-platformă ce are drept mesaj dorinţa lor de a realiza „o Europă forte care să ne protejeze“. Ei cheamă toţi europenii să se prezinte la vot pe 7 iunie, considerând că nu există o altă modalitate de a contribui la construirea unei „Europe care să asculte opiniile cetăţenilor, care să dinamizeze şi să inoveze“. În acelaşi timp, cei doi lideri europeni cer UE să ia, încă din luna iunie, măsuri vizând asigurarea unui veritabil sistem de reglementări la nivel european în sectorul financiar, întemeiat pe o coordonare şi o cooperare între cei ce au misiunea de a decide reglementarea. „În privinţa fondurilor speculative, a paradisurilor fiscale, a remuneraţiilor acordate conducătorilor şi operatorilor financiari, vrem o Europă exemplară“, subliniază Sarkozy şi Merkel în documentul amintit. Ei cer modificarea regulamentelor contabile, esenţială pentru relansarea economică. Europa, mai afirmă cei doi lideri, trebuie să joace un rol de primă mână în lume, obiectiv pentru atingerea căruia ea trebuie să fie dotată cu instituţii eficiente, realizabile doar prin Tratatul de la Lisabona. Şi cu acest prilej, Sarkozy şi Angela Merkel îşi reafirmă opoziţia categorică faţă de primirea în UE a Turciei, fără însă a-i specifica numele. În schimb, textul sună astfel: „Pentru a putea acţiona eficient, UE are nevoie de frontiere, iar o extindere nelimitată nu poate fi posibilă“.
Apelul comun lansat de preşedintele francez şi cancelarul Germaniei reflectă îngrijorarea tot mai pronunţată faţă de o realitate la fel de îngrijorătoare, prezentată şi comentată de editorialistul cotidianului strasbourghez Dernieres Nouvelles d’Alsace (DNA). Locurile de muncă în ţările Uniunii, relevă în context ziarul citat, dispar cu miile, iar incertitudinea este generală. Instituţiile europene „nu fac practic nimic sau aproape nimic“. Iar acest lucru, reaminteşte editorialistul de la DNA, l-am văzut cu toţii toamna trecută, când toate planurile vizând relansarea au fost de sorginte naţională, fără o coordonare la nivel european. De ce? Pentru că „nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea de a avansa idei noi, de a crea un «leadership» european, de a da un impuls unui ansamblu devenit, cu anii, prea vast şi prea apatic… Ne lipsesc acum Giscard d’Estaing, Schmidt, Mitterand şi Kohl, dar şi un Jacques Delors în fruntea Comisiei Europene“. Europa, sublinia editorialistul DNA, „se pierde, se diluează într-o tehnocraţie fără suflet şi oarbă la realităţi“. Progrese pe calea integrării depline, cum ar fi spaţiul Schengen, zona euro şi chiar Piaţa interioară europeană au devenit imposibil de realizat din cauza teribilelor obstacole şi a închistării celor ce conduc instituţiile europene. Unii speră ca Tratatul de la Lisabona să confere ceva coerenţă, dar după aceea ce va fi? Fără un „pilotaj“ politic, avertizează editorialistul, „eurocraţia“ se va ambala cu 27 de comisari, plus cohortele lor de funcţionari cărora trebuie să li se găsească utilitatea, iar în acest context este reamintită experienţa cu comisarul european român căruia a trebuit şi i-a fost găsită funcţia multilingvismului. Câtă vreme Parlamentul European nu va controla în totalitate Comisia Europeană, activitatea, greşelile ei – conchide DNA – „alegerile pentru desemnarea europarlamentarilor nu vor mobiliza alegătorii obişnuiţi cu forme de guvernare foarte precise, clare. Se impune aici o precizare: cu cât absenteismul este mai mare, cu atât mai puţin legitim va fi Parlamentul de la Strasbourg“.
Cât de mult ne costă parlamentarii europeni?
Corespondenţa la Bruxelles a cotidianului DNA oferă un amplu răspuns la această întrebare pusă de alegători. Până acum, indemnizaţiile eurodeputaţilor au fost stabilite în funcţie de salariile parlamentarilor din ţările lor. În noua legislatură, indiferent de culoarea politică sau ţara de origine, ei vor avea o remuneraţie brută de 7.665,31 euro pe lună (5.963,33 net), la care însă se adaugă alte indemnizaţii: 298 de euro pe zi, timp de cinci zile din şapte, trei săptămâni din patru, pentru acoperirea cheltuielilor de hotel şi masă; costul transportului cu avionul dus-întors la locul de muncă sau în diverse misiuni; 17.540 de euro pe lună pentru remunerarea asistenţilor; 4.202 euro pe lună pentru cheltuieli de secretariat (întreţinerea biroului parlamentar, telefon, cheltuieli poştale etc.). Vin apoi pensiile „cu totul speciale“ ale celor 129 de înalţi funcţionari ai Uniunii (comisari, jurişti …). Nici unul dintre statele membre, relevă Le Point, nu oferă funcţionarilor publici un regim al pensiilor atât de avantajos ca în instituţiile europene. Mai mult, un comisar european, un jurist, un avocat general de la Curtea de Justiţie nu plăteşte vreo cotizaţie pentru pensie. În schimb, înaltul funcţionar al Uniunii poate primi o pensie reprezentând până la 70 la sută din ultima indemnizaţie (în prezent în medie de 21.260 de euro pe lună). El nu este obligat să cotizeze 40 de ani (conform legislaţiei franceze), ci doar 16 ani. Chiar şi o scurtă trecere printr-o funcţie europeană este avantajoasă. Le Point oferă exemplul francezului Jacques Barrot, vicepreşedinte al Comisiei Europene pentru Transporturi, care, după un mandat de cinci ani, are dreptul la o pensie de 4.726,20 euro pe lună. Vin apoi aşa-numitele „golden parachutes“, în cazul în care unul dintre cei 129 privilegiaţi ai Uniunii pleacă din funcţie înainte de vârsta de 65 de ani. Oficial li se spun indemnizaţii pentru demenajare sau de transfer. Ele, scrie Le Point, pot ajunge la sume între 300.000 şi 500.000 de euro, deloc neglijabile pentru înalţi funcţionari ai UE plătiţi împărăteşte (José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, primeşte o indemnizaţie ce-o depăşeşte pe cea a preşedintelui SUA).
