Aceasta este sentimentul pe care-l trăieşte un adolescent român în Italia. Site-ul tg24.sky.it a prezentat recent povestea unui tânăr care trăieşte de şase ani în Peninsulă şi care vorbeşte despre dificultăţile de integrare, dar şi de teama de acţiunile rasiste ale italienilor.
„Mi-e teamă să ies din casă, mi-e teamă să mă uit la o fată sau chiar să întreb un coleg cât e ceasul. Merg cu capul plecat". Gabriel, numele este fictiv, este un tânăr din România. Are 18 ani şi locuieşte în Guidonia (Roma) de când avea 12 ani. Şi-a urmat mama, care lucra în Italia. De pe 22 ianuarie, ziua în care un cuplu a fost agresat de patru români, viaţa lui s-a schimbat complet. Toţi colegii îl privesc cu dispreţ, replicile sarcastice sunt tot mai frecvente, iar teama că va fi bătut a crescut. „Când ies din casă, trebuie să fiu foarte atent. Încerc să nu atrag atenţia asupra mea şi să recunosc şi cel mai mic semn de pericol. Un băiat din România care locuieşte la mine în bloc a fost bătut la puţin timp după incidentul de pe 22 ianuarie şi acum e în spital. Mi-am riscat şi eu pielea acum câteva zile. Am intrat într-un magazin să îmi cumpăr o cartelă telefonică. Înăuntru era un grup de italieni. Au început să vorbească între ei şi să mă privească. Mi-am dat seama că o să se întâmple ceva rău. Din fericire, au intrat prietenii mei italieni şi am scăpat".
Singur printre străini
Tânărul are ochi albaştri, păr castaniu, iar pe chip are un pic de acnee. Gabriel a crescut în Guidonia şi are mulţi prieteni italieni. „De fapt, mai degrabă sunt cunoştinţe decât prieteni. Da, jucăm fotbal împreună şi, atunci când dau gol, mă felicită, dar nu ieşim împreună. Pur şi simplu, nu m-au invitat niciodată". Băiatul este angajat ca patiser, cu acte în regulă. „Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 4.30. La 5.00 e deja la serviciu. Câţi tineri din Italia de vârsta lui ar face asta? Ei au bani de buzunar de la mama şi de la tata. Pentru mine e ca şi cum ar fi copilul meu. Vine des la mine acasă să se uite la meciuri. El a fost primul care a condamnat ce s-a întâmplat. Acum însă se teme să spună că e român", a povestit proprietara patiseriei.
Românii, victimele atacurilor rasiste
Gabriel vorbeşte despre magazinele imigranţilor, care au fost între timp închise. „Cum e cel din Colle Ferro. Acolo se vindeau produse alimentare provenind din România. Apoi, după bomba artizanală de la măcelăria de pe strada Toscana (Villaba), la câteva zile după violul în grup, au venit camioanele. Într-o sâmbătă dimineaţă, în locul magazinului a rămas doar un panou pe care scria «De închiriat»". Însă, episoadele de rasism împotriva românilor au existat dintotdeauna. „Cu câteva luni înainte de viol, fusese atacat un local deţinut de români în Monterotondo". Dar, nu doar italienii dau dovadă de intoleranţă. „Am mulţi prieteni români care sunt mult mai rasişti faţă de italieni decât aceştia din urmă faţă de ei. De obicei, e vorba de cei care au crescut în România şi apoi au emigrat". Când a văzut la televizor imaginile cu cei patru români acuzaţi de viol, care ieşeau de la secţia de poliţie din Guidonia şi erau atacaţi de mulţime, Gabriel s-a temut pentru o clipă că îl cunoaşte pe unul dintre agresori. „Noi suntem un grup destul de unit. Din fericire, ei nu erau de-ai noştri. Pe doi dintre ei îi mai văzusem". Tânărul propune chiar ca imigranţii care comit infracţiuni să suporte pedepse mai dure decât italienii pentru că „în acest mod poate fi controlată ura rasială a italienilor faţă de noi".
Fericit printre ai lui
Când este întrebat despre România, Gabriel vorbeşte despre o ţară europeană civilizată. „Noi nu avem nimic de-a face cu romii". Cu toate acestea, el nu s-ar întoarce niciodată în ţara lui natală pentru că pur şi simplu nu o cunoaşte. „Cunosc mai bine cultura italiană decât pe cea română". Cu toate acestea, povesteşte: „Acum patru ani, am mers în vizită la bunici. Imediat ce am ajuns acolo, am avut o senzaţie ciudată – mergeam pe stradă şi eram fericit. Nu ştiam de ce. Apoi am înţeles: mă simţeam liber să mă plimb, nimeni nu se uita urât la mine. În Guidonia, când ies pe stradă, mă simt de parcă aş avea un handicap".
