Peste puţin, se face o lună de când Dea (Andreea, cum arată certificatul de naştere) a reluat şedinţele de terapie. Cinci terapeute vin la ea acasă, de luni până vineri, încercând să aplice programe pe sentimente, pe comportament, pe emoţii, luptând cu autismul. Nimic nu e gratis însă, iar cele opt ore de lucru înghit toate resursele familiei.
Cu nasul aproape lipit de geam, mama Andreei urmăreşte atent fiecare exerciţiu, fiecare reacţie a copilului, fiecare zâmbet sau grimasă. Stările fetei sunt imprevizibile, dar terapia o-nvaţă, la-nceput, prin comenzi simple şi recompense dese, să asculte, să exprime. Minutele de lucru sunt urmate de unele de pauză, altfel atenţia se pierde. Atunci Andreea se ridică de pe scaun şi aleargă prin cameră. Nu înţelege ce e timpul, dar ştie că după fiecare exerciţiu trebuie să înfigă un steguleţ în plăcuţa de pe uşă şi apoi are voie să se joace un pic. Dă să iasă din încăpere, acolo unde ştie că sunt mama şi Mădălin, fratele mai mare, care tocmai s-a întors de la şcoală. Dar timp de patru ore n-are voie să meargă decât la toaletă, ca să nu întrerupă terapia.
Un vis la care nu au acces
Despre Andreea Ciuciuc am scris în urmă cu ceva vreme. Este unul dintre copiii diagnosticaţi cu autism, o boală despre care nu se ştie încă mai nimic: nici cum apare, nici de ce, nici cum evoluează, nici cum se tratează. Comunicarea lipseşte total, universul lor este închis pentru ceilalţi. Lumea specialiştilor a învăţat însă că rezultatele pot fi vizibile dacă se-ncepe terapia devreme. Timpul este în defavoarea celui bolnav. Dea a fost diagnosticată la patru ani, în Cluj. Pe-atunci, familia locuia la Bistriţa. Acolo a şi început, de altfel, terapia. Când tatăl s-a mutat cu serviciul la Craiova, lucrul cu copilul a fost întrerupt. Împrumuturile din bancă se duseseră pe profesorii specialişti, la fel şi banii de la prieteni, rude, cunoştinţe. După materialul din Gazeta de Sud, câţiva oameni au ajutat familia Ciuciuc. Luna trecută, pe 26, Andreea a reînceput terapia, mergând pe sistemul ABA, care însă nu poate fi aplicat din lipsa resurselor financiare – specialiştii pregătiţi în străinătate, acolo unde a fost inventată, se plătesc cu bani grei şi o lună de lucru „ca la carte“ ajunge la aproape 10.000 de lei.
Unde e zâmbetul de copil?
S-a făcut ora unu. Cele două terapeute care lucrează cu Dea, dincolo de uşa închisă, şi-au terminat treaba. Alte două tinere le vor lua locul peste o oră. Alte exerciţii, alte metode, alte obiective. Fac schimb de fişe şi discută despre rezultate. Între timp, copilul mănâncă de prânz. Stă în picioare, ia o lingură de ciorbă, apoi sare pe pat, se dă peste cap, se ridică iar. Se leagănă într-un dans al ei, după o muzică pe care numai ea o aude. Se-apropie din nou de masă, mai ia o lingură… Urmează alte patru ore în care nu va mai ieşi din cameră. „Ochii mei nu se dezlipesc de geam. Mă uit, învăţ. Aşa trece ziua. Apuc să fac ceva în pauză. După ce pleacă fetele, s-a terminat. Eu nu mai exist. Toată energia mea, tot timpul meu sunt canalizate spre Andreea. «Doamne, te rog să-mi dai măcar sănătate. Atâta-mi trebuie acum!». O dată pe săptămână, vine un supervizor. Uneori, mai face observaţii: «M-am uitat la Andreea, pe geam, şi e tot tristă. N-am văzut-o zâmbind. Unde e fericirea aceea de copil?». Nu e uşor. Nu e deloc uşor…“, rosteşte mama, încet.
„Am încercat să-i protejăm“
Acum, familia Ciuciuc n-are nici un plan. S-au gândit doar să meargă cu paşi mărunţi, câteva luni, un an, până se redresează. Le-ar prinde bine un ajutor financiar. Băncile nici nu vor să audă de creditare. Lunar, au nevoie de cel puţin 2.500 de lei. Până nu demult, erau puţini care ştiau de boala Andreei. Nici bunicii, nici rudele nu aflaseră. „Voiam s-o privească toţi ca pe un copil normal, nu ca pe un handicapat. Am încercat să-i protejăm pe părinţii noştri, dar n-am mai putut nici noi. Ne-am luptat singuri, ne-am sacrificat, dar acum am ajuns în punctul ăsta şi nu mai putem continua“, continuă mama Andreei. Boala copilului poate afecta comportamentul său, modul în care acesta gândeşte, comunică şi interacţionează cu ceilalţi. Evoluţia bolii variază. Unii copii au nevoie de un însoţitor în aproape toate domeniile vieţii lor cotidiene, alţii însă pot chiar să meargă la o şcoală normală. Dacă terapia este adecvată. Nu există medicamente care să vindece, nu există operaţii chirurgicale. Este o afecţiune care durează toată viaţa şi care determină diferite grade de izolare socială.
Cum o putem ajuta pe Dea
Lucrul de care se tem cel mai mult părinţii Andreei este timpul. Cu cât copilul creşte, cu atât este mai greu să îl recupereze. Dea n-a pierdut startul. Merge singură la toaletă, îşi ia singură mâncarea. Însă, fără bani, terapia nu va continua. O putem ajuta, folosind numărul contului deschis la Banca BCR Craiova, în lei, pe numele tatălui său, Ciuciuc Florea: RO66RNCB0134096363690001. Pentru mai multe informaţii, puteţi suna la numărul de telefon 0744/779.020.
