Alin pare o mogâldeaţă, desfăşurată în patul prea mare pentru trupuşorul strâns în haine de prunc. De 18 ani, mama sa îl poartă în braţe, din dormitor în sufragerie şi de acolo, pe balcon vara, când e cald. „Îl hrănesc ca pe un om sănătos şi cât oi avea zile pe pământ n-o să-l arunc în stradă. E copilul meu…“, spune femeia…
În apartamentul de la etajul trei de pe strada Buciumului din Craiova am ajuns în timpul campaniei „Suflet pentru suflet“, în zilele din apropierea Crăciunului. „Trei membri, un adult cu handicap“, era notat pe listele primite de la Primăria Craiova. Ne-a deschis, cu „un adult“ de 18 ani cuibărit în braţe, Adela Bugiulescu, mama lui Alin. „În toată această vreme, nimeni nu ne-a bătut la uşă să ne ofere ceva sau să vadă cum o ducem“, a spus femeia atunci. O familie de oameni simpli, peste care necazurile au venit unul câte unul. „Ei, ne dă şi Dumnezeu, că ştie că putem duce. Când n-om mai putea…“
Ascuns sub pătura care-l acoperă până la gât, băiatul doarme cu mâinile albe, chircite, apropiate de cap. Un şuierat firav se aude în camera tăcută; în rest, nici un semn. Picioarele anormal de slabe şi lungi se întind unul pe lângă celălalt şi se strâng în apropiere de gleznă. Mama îl înveleşte fără temeri: „Nu se trezeşte el, că e obişnuit să nu doarmă noaptea“. De trei ani, de când a fost internat pentru probleme la stomac, încă nediagnosticate, şi-a schimbat bioritmul. „Seara, la ora opt, mă pun cu el în pat. Nu mi-e somn nici mie, nici lui, dar aşa vrea. Dacă nu, se pune pe plâns. Fac întuneric în cameră, nu mai suportă nici luminile de la televizor. Şi când trece o maşină pe stradă şi se reflectă farurile în tavan, tresare de fiecare dată. Stăm aşa, liniştiţi… îl întorc şi pe el odată cu mine, că zic că amorţesc acolo. Dacă mă simte lângă el, stă cuminte. Eu reuşesc să dorm de pe la unu noaptea, cam până la trei jumate. El abia închide ochii după şase, în zori“, povesteşte Adela.
N-ar fi trăit nici o lună
Adela s-a căsătorit cu Ion în ‘83. La nici un an, a apărut primul copil: o fetiţă. Apoi, a urmat a doua. În ‘90, a rămas din nou însărcinată. „«Lasă, mă, o da Dumnezeu şi-o fi băiat», ne-am zis atunci. Abia la patru luni am depistat că sunt gravidă. N-am avut nici o problemă cu sarcina şi nici la naştere nu s-a petrecut nimic rău. Pe Alin l-am adus pe lume sănătos, a primit nota zece la Apgar. La trei săptămâni, însă, a răcit. A făcut temperatură şi a început să aibă convulsii. M-am dus cu el la spital, l-au băgat pe analize şi medicamente. În fiecare dimineaţă îl puneau pe o măsuţă, era plin de perfuzii în cap… Am crezut că are boala copilului… epilepsie… Apoi, medicii şi-au dat seama că nu e asta şi că nu se mai poate face bine. Ne-au externat. Acasă, copilul tresărea, se speria la orice zgomot. Ne-am hotărât să-l ducem la Bucureşti“.
În fotoliul din sufragerie, Adela se strânge încet, cu fiecare amintire pe care o trezeşte la viaţă. Chiar dacă s-a obişnuit cu durerea şi cu neputinţa, încă nu înţelege cum de s-au întâmplat toate. De 18 ani, n-a ieşit din casă decât la cumpărături şi la ţară, la Murgaşi. „Lumea mă mai întreabă de ce nu l-am lăsat într-un centru. Cum să-l părăsesc? E copilul meu. Îl hrănesc ca pe un om sănătos şi cât oi avea zile pe pământul ăsta n-o să-l arunc în stradă. Eu să stau cu fetele la masă şi să ştiu că el zace pe undeva. Am încercat să fac cum e mai bine pentru toţi. Fetele şi-au văzut de viaţa lor, de şcoală. Nu voiam să le-nchid drumul, să le pun să stea cu el. De ce nu l-am lăsat? Cred că nici o lună n-ar fi trăit dacă l-aş fi abandonat, că nu stătea nimeni cu el în poală să-i dea să mănânce, să-l schimbe…“
Un tratament aplicat cu zel
Când au ajuns în Capitală era deja prea târziu. „«Dar dobitocii ăia», exact aşa au întrebat doctorii de acolo, «de ce au băgat atâta tratament în capul băiatului?» Din cauza medicamentelor, cutia craniană s-a osificat prea devreme, iar partea stângă a creierului a fost cea mai afectată. Ne-am întors acasă aşa cum plecaserăm“, continuă femeia. Timp de un an, au încercat tot felul de tratamente, au mers la gimnastică. Nimic nu s-a schimbat. „Nu vedeam nici un randament. Cheltuiam doar bani şi la el nu apărea nici un semn bun. Erau asistentele…unele dintre ele…. o injecţie dacă o făceau, mă măsurau de sus până jos. A doua oară când veneau o băgau cu atâta răutate de tresărea copilul de picior…“. Adela se opreşte. E ora 12.00. Alin încă doarme. Pe foc, fierbe oala în care pregăteşte piftiile. „Acum, de Sărbători, am încercat şi noi să mai luăm câte ceva, să avem pe masă. Vin fetele în vizită, poate ne calcă cineva pragul, nu poţi să n-ai nimic pentru oaspeţi, chiar şi un pahar de suc. Acum fac piftii, că se apropie şi Sfântul Ion… n-am făcut de Anul Nou…“.
Ca o pasăre fără aripi
Pentru Alin, pregăteşte mâncarea de trei ori pe zi. Îi face supă, cu toate legumele pasate, ca să nu se înece. Mănâncă la fel ca un copil mic. La ora 17.00 îi dă măr ras, banane, iar seara, orez cu lapte sau fidea sau gris. În 18 ani, o singură dată au apărut semne bune în evoluţia băiatului. „Pe la un an începuse să stea în fund. Zicea mamă, apă, babă, ce era mai uşor, de pronunţat. Mânca pufuleţi cu mânuţa. Dar n-a durat mult. Pe la doi ani jumate, a început să se tragă de picioruşe, voia să stea tot culcat şi apoi … n-a mai zis nimic“. Cu medicii n-au mai avut de-a face decât la revizuirea anuală, când Adela alerga între Comisie şi notari. „Şi am mai ajuns la spital acum trei ani, când a început să se vaite. Burtica lui bârâia ca oala pe foc. Am stat vreo două săptămâni prin saloane. «Ăsta mai e copil pe care să-l îngrijeşti?», m-a întrebat odată un doctor… După două săptămâni de analize şi calmante, l-au externat. Nici acum nu ştiu ce a avut. Ce are, pentru că o dată pe lună, îl apucă din nou durerile. În rest, nu s-a schimbat nimic. Mai râde şi el când îl mişti, întoarce capul după zgomote şi stă liniştit dacă sunt lângă el. De 18 ani, îl iau cu mine peste tot şi fac treabă doar când doarme. Ne-au ajutat mult părinţii mei, mama…. Ei sunt sprijinul meu, cum sunt eu pentru Alin. Când n-or să mai fie ei, o să fiu exact ca o pasăre fără aripi, care cade…“
