„Iubito, eu mă micşorez…“
Editura Leda, 2008
S-ar putea să strigaţi cu disperare „Iubito, eu mă micşorez“. Celor care s-au distrat la filmul „Iubito, am micşorat copiii!“, Pascal Bruckner le oferă versiunea: „Iubito, eu mă micşorez…“. Un roman cu umor şi multe înţelesuri, o poveste amuzantă şi bine condusă. Pe alocuri râzi în hohote, altădată îi ţii pumnii lui Léon. Ne-am obişnuit ca soţul să fie mai înalt decât soţia, ca să nu pară lipsit de prestanţă şi virilitate, în ochii altora sau chiar al propriilor copii. Frumosul Léon are doar 166 de centimetri. E îndrăgostit şi se însoară cu planturoasa Solange, care măsoară 180 de centimetri. Oamenii râd, dar cei doi sunt fericiţi şi curând încep să apară şi copiii. Însă, la fiecare naştere (patru, cu totul) Léon scade cu câte 39 de centimetri, până ajunge un liliputan, demn de dispreţul copiilor, ignorat de maiestuoasa Solange şi vulnerabil într-o lume de uriaşi, unde trebuie să lupte pentru existenţă. Propria casă devine o junglă, din care e salvat de o… pisică! E înduioşător Léon, care noaptea face lungi excursii de-a lungul fenomenalului trup al soţiei sale, care seamănă mai mult cu dealuri şi văi pe care trebuie să se caţere. Pentru Léon, totul se schimbă radical când în viaţa lui Solange apare alt bărbat. Nu o să vă spunem cum se termină cartea, pentru că merită citită, dar apariţia unui alt bărbat nu este un dezastru, ci o şansă de care Léon profită. Şi de care am putea ţine cont şi noi.
