La ţară, politica se vede cu alţi ochi. Promisiunile celor care vor să ocupe funcţii publice nu valorează cât o ceapă degerată pentru oamenii simpli. Dincolo de faptul că mulţi nu fac diferenţă între instituţiile judeţului, ţăranii vor să-i vadă pe viu pe politicieni înainte de a-i vota. Nu le sunt suficiente afişele electorale.
Nominalizările pentru funcţiile locale dintre membrii grei, păstraţi îndeobşte pentru locul în care se dă ora exactă, s-au făcut oficial pentru a nu pierde aderenţa partidelor la masă, iar neoficial pentru ceea ce se cheamă „împărţitul caşcavalului“, care se anunţă foarte gras. Peste puţin timp, locuitorii judeţului cu drept de vot trebuie să aleagă nu numai primarul localităţii în care au domiciliul, dar, pentru prima dată, şi preşedintele consiliului judeţean. Alegerile locale au de această dată miză mare, deoarece cele două funcţii eligibile conferă putere locală partidelor din care fac parte candidaţii, iar pe de altă parte asigură clientelei de partid, generoasă în comisioane, acces la milioanele de euro care se vor învârti în interiorul acestor două instituţii în următorii patru ani. Cât de cunoscuţi sunt cei care se bat pentru binele doljenilor şi pe ce realităţi îşi bazează speranţele, am încercat să aflăm de la câţiva electori obişnuiţi.
„Legi strâmbe pot şi eu să fac“
În comuna Perişor, singurii oameni aflaţi la porţi erau cei în vârstă, care nu mai sunt în stare nici să meargă cu vaca la păscut pe marginea drumului. Ei sunt cei care au apucat toate vremurile: şi monarhia, şi comunismul, şi pe cele de acum. Au văzut multe, au trăit multe şi nu cască gura la vânturile care bat din toate părţile. Par împăcaţi cu viaţa, aşa grea cum le-a fost, iar când vine vorba de politică povestesc de la Adam şi Eva. „Consiliul judeţean nu e prefectura?! Eh! Tot un drac! Păi, nu-i cunosc pe ăştia care se înghesuie să mă împingă la votare şi de ce aş vrea să-i cunosc? Toţi mint până ajung acolo şi pe urmă fură. Aşa e de când lumea! Aveam eu un unchi, odată, în Bărăgan, care era chiabur, dar prost. Ăsta, pentru că avea cheag l-au băgat la un partid ca să aibă ei unde bea şi unde mânca. De câte ori veneau de la Bucureşti la el în sat, nărodul tăia curcanul! Ăia beau, chefuiau şi-i promiteau că-l fac deputat. Când îi încolţea cu insistenţele, îi promiteau că-l fac măcar primar în sat, iar ei îşi vedeau de treburi în Bucureşti până la alegerile următoare. Aşa şi acu’. Îi arde vreunuia de treburile mele, de necazurile mele, de viaţa mea amărâtă? Nu! Că, dacă i-ar păsa, m-ar pune pe mine unde ziseşi mata că trebuie să-i pui eu pe ei. Aş scăpa şi eu de greutăţi! Aşa, ei, de bine ce le e, mai vor un bine şi eu tot un rău! Păi, asta e treabă? Ia să vie, colea, la mine în bătătură, şi să stea o săptămână, iar eu să mă duc în locul lor, că mâna în sus pot să o ridic şi eu că am văzut la televizor. Ne-au dat pământul de ne-am încăierat ca proştii şi nu mai vorbim unul cu altul. Să mi-l fi dat unde l-am avut, că aşa era drept şi era toată lumea descurcată. Păi, legi strâmbe pot şi eu să fac. Ete, d’ici, de pe scaun, nu trebuie să mă votaţi nici la prefectură, nici la parlament!“, a spus cel care s-a recomandat Nicolae Ion.
Ori la nuntă, ori la înmormântare
Alt bătrân din satul Mărăcine, Nicolae Ţacu, la 83 de ani, câţi a împlinit de curând, mai are răbdare să aştepte vremurile bune pe care i le promite toată lumea la patru ani o dată.
Din ambiţie ar fi vrut ca măcar o dată să fie primar ca să le arate el oamenilor ce trebuie să facă ăl din capul trebii. „Dacă aş fi primar, eu aş face în fiecare lună, în fiecare sat, câte o şedinţă cu oamenii. I-aş întreba pe ei ce trebuie să facem şi cum să cheltuim banii din vistieria primăriei. Păi aici, la noi, nu ne-a întrebat nimeni, niciodată, nimic. Ei zic că am votat consilieri, dar ăia de unde să ştie ce vrem noi, ăia mulţi din sat, că nu ne întâlnim decât la nunţi sau la înmormântări? Preşedintele consiliului judeţean ar trebui să fie unu’ pe care să-l fi văzut şi eu măcar o dată în viaţă. Dumneata ai vota pentru unu’ pe care nu-l cunoşti decât din poze? Să vie, domn’e, aici, să-l văd, să-l cunosc, să-i spun ce mă doare, să văd dacă mă înţelege şi pe urmă să mă îndemne să-l votez! Ei nu dau doi bani pe noi, ne cred proştii lor care le prelungim binele la patru ani o dată. Ei, s-a deşteptat prostul, nu e cum îl ştiu ei!“, a spus nea Florea. Se pare că politicienii care nu au bătrâni acasă ar putea „cumpăra“ câţiva din fiecare sat. Preţul ar fi convenabil: un pic de respect!
