„A trecut o jumătate de veac. Ce binecuvântare că v-aţi întâlnit, dar şi ce binecuvântare că aţi mers împreună atâta vreme şi că azi sunteţi tot împreună!“, acestea au fost cuvintele pe care Mitropolitul Olteniei le-a adresat frumoşilor bătrâni ai Craiovei. Ei au sărbătorit 50 de ani de căsnicie, cu bune, cu rele, cu necazuri, tristeţi şi renunţări, dar şi cu bucurii, împliniri şi vise transformate în realitate.
Strânşi unul lângă altul în biserica unde miroase a parfum de tămâie amestecat cu ceva nedefinit, dar plăcut, cuplurile anului – peste 160 la număr – ascultă atent cuvintele Mitropolitului Teofan. Unii se cunosc, poate sunt prieteni de-o viaţă, alţii îi au alături doar pe soţul sau soaţa de-o veşnicie. Şi el îi spune ei, cu vorbe din Cântarea Cântărilor: „Cordeluţe purpurii sunt ale tale buze şi gura ta-i încântătoare. Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub valul tău cel străveziu“. Iar ea răspunde zâmbind: „Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate“.
Cu o mână pe umărul soţiei, care se sprijină liniştită într-un baston, un bărbat cu părul alb stă cu ochii plecaţi, gândindu-se la momentele trăite în faţa altarului în urmă cu 50 de ani, la costumul cel nou purtat pe-atunci cu mândrie. Astăzi parcă îi vine un pic larg cel pe care l-a croit special pentru sărbătoarea nunţii de aur. Îmbrăcată în alb-crem, cu mărgele lungi la gât, o doamnă îşi ţine soţul de braţ ca în ziua aceea, demult, când a jurat în faţa lui Dumnezeu să-i stea alături la bine şi la greu. Cochete, cu părul coafat sau din contră, smerite, acoperite cu un batic, mândrele mirese privesc tăcut soborul de preoţi ce slujesc pentru ele.
Cu bucurii treci încercările
A venit rândul altor cupluri pe care familia Solomon – „nu primarul, nu instituţia, ci eu cu soţia“, după cum declară – să îi cunune. Pentru unii, ceremonia şi petrecerea care urmează la restaurant sunt printre singurele evenimente importante de care au avut parte în ultimii ani. Ascultă cuminţi, ca nişte copii, cuvintele Mitropolitului Teofan rostite în Biserica „Madona Dudu“ şi uneori încuviinţează cu o uşoară mişcare a capului: „Aţi păstrat frumuseţea fizică, deşi e puţin mai veştejită acum. Dacă v-aţi uita în urmă, ce aţi găsi? Veţi afla bucurii şi deopotrivă încercări, din care nădăjduiesc că n-au fost prea multe. Dar dacă n-ar fi fost încercări, aţi fi putut gusta oare bucuriile vieţii? Şi dacă n-ar fi fost bucuriile, aţi fi putut îndura atâtea încercări?“. Cine-şi mai imaginează astăzi, când cununiile se desfac cu o frenezie bolnăvicioasă, că generaţiile care au 20-30 de ani îşi vor sărbători nunta de aur într-un număr atât de mare? Ei par acum ultimii samariteni ai unei lumi cu valori pe care noi nu le mai cunoaştem, nu le mai înţelegem.
„Cu răbdare le faci pe toate“
Niculina ţine strâns buchetul de flori care respiră tinereţe. Încă nu s-a despărţit de el, deşi stau la masă de ceva vreme. Are ochii mari, albaştri şi e încă frumoasă. Râde cu tot chipul şi înţelegi de la primele cuvinte de ce Bănică o iubeşte atât de mult. Îi e dragă şi azi, după atâţia ani petrecuţi împreună, de când i-a spus prima dată: „Mie îmi place de tine“. Abia se eliberase din armată. N-aveau de nici unele, erau pe drumuri. „Părinţii nu voiau să ne căsătorim. Da’ noi aşa am hotărât. Şi într-o zi am plecat. N-am fugit de acasă, am mers încet, cu maşina unui prieten, până la gară“, râde fericită. Bărbatul o priveşte uşor amuzat. Îi e dragă aşa veselă, sufletul casei. „Uite-aşa am dus-o până acu’. La început, mâncam cu o lingură ruginită luată de la o cantină din Bucureşti. Dar, prin înţelegere şi cu răbdare, le faci pe toate. Eu şi-acum dorm cu genunchiul pe burta bărbatului meu, să-l ştiu acolo, lângă mine“, continuă ea. Îmi face cu ochiul complice: „El e mai tăcut, eu sunt mai veselă, sporovăiesc. Chiar dacă sunt bolnavă. Sunt cardiacă. Mâine mă duc să mă internez. Dar voiam să vin aici, că poate e ultimul an când mai stăm aşa“. Mă priveşte cu ochii aceia mari şi continuă să zâmbească, deşi o umbră de regret îi acoperă câteva secunde faţa. Dar nu pentru ceea ce n-a fost, ci pentru că-i e dragă viaţa.
Femeia e cheia casei
Aşa crede Dumitra. Retraşi, singuri încă la masă înaintea sosirii celorlalţi invitaţi, familia Roşca se-mbrăţişează pentru primul dans din această seară. Se ştiu de când erau ea elevă în ultimul an, iar el, student la Bucureşti în anul al II-lea. Eleganţi, discreţi, frumoşi. „Femeia deţine cheia casei, a familiei. Trebuie să fie atentă în comportament, în ţinută. De ea depinde în mare parte căsnicia. Să ştie cum să se comporte, să nu fie încăpăţânată, ambiţioasă, orgolioasă, căci sunt şi-aşa destule necazuri în viaţă“, spune Dumitra Roşca, după 50 de ani de viaţă petrecuţi alături de Constantin.
În celălalt capăt al mesei, zgomotoşi şi bine dispuşi, şase oameni discută agitat. Sunt familiile Lederer – Casandra şi Gheorghe, Chesloiu – Maria Elena şi Cornel şi Matei – Ioana şi Marin. Se cunosc de la 23-24 de ani. „Am jucat fotbal şi aşa ne-am întâlnit. Abia pe urmă ne-am căsătorit. Şi acum ieşim la o bere în fiecare săptămână. Fără femei“, râde Gheorghe Lederer. „Suntem toate neamurile, poate de-asta ne-nţelegem aşa bine – olteni, bănăţeni, nemţi“, îl completează ceilalţi bărbaţi de la masă. „Eu când am cunoscut-o pe Casandra – are nume grecesc nevasta mea – mi-a spus soră-mea că vrea o fată să-mi vorbească. Am văzut-o şi i-am spus că am un meci, plec, dar ne vedem mâine. Şi de-atunci ne vedem în fiecare zi“, povesteşte capul familiei Lederer.
Împreună au rămas şi Aurelia şi Mihai Stoian. S-au căsătorit „la a doua vedere, cum s-ar zice, adică întâlnire. La două luni după ce ne-am cunoscut, ne-am şi căsătorit. A fost un băiat bun. Nu m-a bătut, nu m-a înjurat. Am dus împreună greutăţile şi, după ce m-am îmbolnăvit, acum 25 de ani, am crescut copiii şi nepoţii c-o mână şi c-un picior“.
Rând pe rând, mesele localului se ocupă. La fel şi ringul de dans, unde nu mai era loc nici pentru un ac. Petrecerea cuplurilor de aur a continuat până târziu, în miez de noapte, când bărbaţii şi-au luat de braţ nevestele, purtându-le către casă, dulcea casă…
