Au luptat câţiva ani în cel de-al doilea război mondial şi acum au pensii de mizerie, dar au tolba plină cu poveşti. Bătrâni, simpatici şi plini de vervă, bunici şi străbunici, cei doi bărbaţi din comuna gorjeană Turcineşti se numără printre puţinii veterani de război care au mai rămas în viaţă.
GORJ. Casa în care locuieşte de mai bine de 60 de ani Gore Dănău, împreună cu soţia sa, este albă, mare şi frumoasă. Muşcatele roşii de la ferestre şi din pridvor îţi urează „bun-venit“ de cum păşeşti în curte. Bătrânul veteran de război, cu toate că are 91 de ani, este vioi şi dornic să-şi trateze oaspeţii aşa cum se cuvine. Umblând într-un ciomag, cu o mână în şold, nea Gore ne invită să ne aşezăm la umbră. „Mergem sus, pe pridvor, la umbră. Să ne omenim şi noi, că aşa se cuvine când îţi calcă pragul oameni străini“, spune bătrânul, privindu-ne cu ochi vioi şi curioşi.
Pe 6 octombrie va celebra alături de familie vârsta de 91 de ani. Are doi copii şi doar patru nepoţi: „Nu am încă strănepoţi, dar va fi cum va vrea Dumnezeu. Poate îi prind şi pe ei“.
Amintiri de pe front
Se aşază încet la masa lungă de lemn, bătrânească, şi pune alături bastonul. Începe să povestească agale despre ce a păţit pe front în cel de-al doilea război mondial: „Am luat parte la retragerea din Basarabia. În 1940 am fost avansat la gradul de sublocotenent, după ce terminasem Şcoala Normală în 1937. Îmi amintesc că am fost înrolat după ce am terminat stagiul militar, eram destul de tânăr. Am luptat, dar luptele nu se pot descrie, nu există cuvinte care să exprime iadul pe pământ care a fost războiul. Gloanţe, sânge şi urletele răniţilor. Vai şi amar! Nu am cum să redau tot ce am trăit acolo“.
În 1942, tânărul de atunci a fost trimis învăţător într-un sat îndepărtat din Delta Dunării. „Am fost învăţător într-un sat din comuna Pardina, judeţul Tulcea. Din păcate, în martie 1942 am fost rechemat pe front, am luptat cu infanteriştii şi în aprilie eram deja pe frontul din Crimeea. Am luat parte şi la luptele de ocupare a Sevastopolului. În luna iunie a aceluiaşi an am fost rănit la mână de un glonţ. Mi-a distrus mâna, am stat în spital mult timp“, spune veteranul, cu ochii umbriţi de amintiri dureroase.
Acasă, la Turcineşti, îl aşteptau părinţii. Nu era însurat, soţia şi-a cunoscut-o mai târziu.
Trei luni în prima linie
A luptat în prima linie a frontului trei luni. „Dorinţa din fiecare moment era să scăpăm cu viaţă, mă rugam la Dumnezeu: «Doamne, fii cu mine, te rog! Scapă-mă cu viaţă, te rog!», tot aşa spuneam în gând. În prima linie era foarte greu, un adevărat chin. Eram adjutant de batalion şi a trebuit să duc un mesaj altui comandant. Se trăgea din mai toate părţile. Atunci am fost rănit de un glonţ. După război am venit acasă, am fost învăţător zeci de ani la şcoala din satul Rugi, din comuna Turcineşti“, mai spune nea Gore Dănău.
Fiindcă era considerat chiabur, omul a fost izgonit din satul său şi de la locul de muncă, la mare depărtare de casă. Bătrânul de acum îşi aminteşte de anii aceia. „Era prin 1947 şi au zis că sunt chiabur, adică boier, care are pământ mult şi este bogat. Aşa că m-au izgonit. Am fost mutat la Bălceşti, apoi la Stăneşti, sunt comune situate mult mai departe de Turcineşti. În anul 1953 am revenit în această comună, aici am şi rămas“, precizează, cu seninătate, bătrânul veteran.
Gore Dănău se numără printre puţinii bărbaţi care au luptat în cel de-al doilea război mondial şi care mai trăiesc. Este mulţumit de viaţa sa şi nu se plânge de sănătate: „Am probleme cu inima, dar mă tratez. Acum vârsta îmi dă bătăi de cap, dar sunt fericit că am copii şi nepoţi. Am avut o viaţă frumoasă, cu greutăţi, dar am reuşit să le fac pe toate bine. Sunt căsătorit de 60 de ani, soţia a fost tot învăţătoare“.
Pe front a salvat vieţi omeneşti, a fost rănit şi era cât pe ce să-şi piardă viaţa. Acum primeşte de la stat o pensie de 2,4 milioane de lei vechi. „Norocul este că am lucrat şi ca învăţător, că dacă era să aştept să trăiesc din pensia de veteran…“, zice nea Gore, aranjându-şi, tacticos, vesta neagră.
Prizonier în lagărele nemţeşti
Petre Guşatu are 82 de ani şi arată cu 20 de ani mai puţin. Iute, sănătos, bine făcut şi voios, nea Petre este alt veteran de război din comuna Turcineşti. Zâmbăreţ, recunoaşte că în viaţă nu i-a plăcut băutura, dar a iubit mult femeile frumoase. „Am 82 de ani şi am fost în al doilea război mondial. Sunt sănătos, nu mi-a plăcut niciodată să beau. Am doi copii, patru nepoţi şi doi strănepoţi. Am fost vrednic!“, spune râzând Petre Guşatu. Prietenii îi spun, plin de respect, Tucă: „Aşa mă alintă ei!“.
Nea Tucă a făcut şcoala de aviaţie în Germania, apoi a fost internat într-un lagăr de muncă din aceeaşi ţară. „Am chinuit mult, am stat nemâncat cu zilele, am îndurat păduchi şi mizerie cruntă. Totul era să munceşti foarte mult, aia te puneau să faci. Mulţi au murit din cauza bolilor, mai ales a tifosului. După lagărul din Germania m-au trimis în alt lagăr, în Danemarca. Aici am participat la construirea unei linii telefonice de 200 de kilometri. Eram peste două mii de prizonieri acolo, claie peste grămadă. Vai şi amar! Nu credeam că o să mai scap cu viaţă de acolo, dar am reuşit să fug. Mâncam şi rădăcini de iarbă pentru că nu mai aveam ce. Ne dădeau ciorbă de coji de cartofi. Am fugit la ruşi, am mers pe jos două luni, mai erau cu mine şi alţi oameni. Din Hamburg până la Budapesta am mers pe jos. În timpul războiului am fost telegrafist de bord, pe un avion. Iar acum am pensie de 1,5 milioane de lei vechi“, povesteşte cu însufleţire Tucă Guşatu.
După întoarcerea de pe front, Tucă Guşatu s-a angajat la Uzina Mecanică Sadu, ca mecanic. Doi ani a mers din comuna Turcineşti până la locul de muncă pe jos. „Mergeam 24 de kilometri pe jos, nu existau mijloace de transport în comun, nu aveam maşină. Am fost nevoit să merg pe jos ca să îmi păstrez locul de muncă. Mişcarea este bună pentru corp şi organism, dar nici odihna nu te omoară! Acum, de pe urma acelei slujbe, am pensie de 720 de lei. Ceea ce este bine!“, conchide cu umor bătrânul.
Nea Tucă şi nea Gore se mai întâlnesc uneori. În război nu au luptat împreună, dar au avut aceeaşi cauză. Acum îşi poartă anii liniştiţi, dezamăgiţi uneori de societatea românească şi de guvernanţi, dar mulţumiţi că au avut o viaţă plină…
