Zeci de persoane trec lunar prin paturile Centrului Medico-Social din Bechet. Fie că urmează un tratament, dar nu au loc în spitalele mari, fie că nu mai pot fi întreţinuţi de familie, bolnavi şi cazuri sociale îşi găsesc refugiul şi alinarea sub acelaşi acoperiş.
Centrul Medico-Social din Bechet s-a deschis în 2004. Deoarece Centrul de Sănătate al oraşului se desfiinţase cu un an înainte – la ordinul Ministerului Sănătăţii – şi fusese preluat de Dăbuleni, s-a simţit nevoia deschiderii altui centru.
„Pe raza oraşului nu mai exista nici o instituţie medicală care să stea la dispoziţia pacienţilor din zonă. Consiliul local a făcut un memoriu în urma căruia s-a obţinut aprobarea înfiinţării acestuia“, explică directoarea instituţiei, Luiza Tulitu.
Cu un buget susţinut în proporţie de 80% de consiliul judeţean – care acoperă cheltuielile de hrană, reparaţii, investiţii şi salarizare a personalului auxiliar – la care se adaugă contribuţia statului prin Direcţia de Sănătate Publică, Centrul Medico-Social Bechet pune la dispoziţia populaţiei 45 de locuri, trei mese zilnice şi, desigur, tratamentul medical. În anumite cazuri, acest „regim“ poate fi acordat chiar pe termen nelimitat.
„La noi se internează bolnavi cronic cu tratament de lungă durată, bolnavi cronic acutizaţi trimişi, la recomandarea medicilor, din spitalele mari care nu mai dispun de locuri, dar şi cazuri sociale. Este vorba de persoanele vârstnice, bolnave sau nu, care, în cazul în care nu mai au locuinţă ori aparţinătorii nu-i pot îngriji, «se mută» aici“, a declarat Luiza Tulitu.
Cazurile sociale plătesc
Desigur că serviciile sociale nu sunt gratuite. Printr-o hotărâre a consiliului local, „chiriaşii“ alungaţi de acasă contribuie lunar cu un procent din pensie, care variază în funcţie de valoarea acesteia. Sunt scutiţi de taxă doar pensionarii care au un venit mai mic de un milion cinci sute de mii de lei vechi.
Cât priveşte convieţuirea persoanelor internate în Centrul Medico-Social, se pare că s-a găsit formula ideală: cazuri sociale în acelaşi salon cu cele medicale.
„În felul acesta încercăm să nu marginalizăm pe nimeni“, a spus directoarea Tulitu. „Având probleme diferite, oamenii socializează, se încurajează reciproc, comunică mai bine. Şi, din câte ne-au spus nouă, «schimbul acesta de experienţă» le ridică tonusul, în ideea că se mai găsesc oameni la fel de bolnavi sau nefericiţi!“, glumeşte Luiza Tulitu.
Convieţuire fericită
Salonul 10. Două paturi ocupate. În stânga, aproape inert – Oprea Ciuciuc. Fost inginer la Balş, văduv, cu doi copii: unul profesor, celălalt învăţător. Amândoi necăsătoriţi, este de înţeles că fiilor nu le vine tocmai uşor să aibă grijă de un tată de 62 de ani, suferind de pe urma unui accident vascular. Aşa încât domnul Oprea vine la Centrul din Bechet cam de două ori pe an – o dată după Paşti (când îl aduc copii din vacanţa de sărbători) şi a doua oară după Crăciun (aceeaşi situaţie). În rest, bărbatul stă mai mult în pat, înghite medicamente, tăcut şi cu gândurile plecate în trecut.
Noroc cu nea Pascu Bărzăneanu – acelaşi salonul, patul dreapta. La 79 de ani, bătrânelul e de departe mai vioi decât colegul de cameră. Şi, implicit, mai vorbăreţ, lucru care nu poate decât să-i facă bine domnului Ciuciuc de vizavi.
„Dom’ne, mă supără inima asta de m-am plictisit de ea. Da’, m-am hotărât: mai iau pastile până la anu’. Cum ajung la 80, gata, mă opresc!“.
