Se apropie Sarbatorile, adica zilele in care chiar si cei mai modesti incearca sa-si ofere o masa la restaurant, fie el de cinci stele sau o bodega cu mici. Sa fie serviti. De cine? Pentru majoritatea nu conteaza.
Doamna Geta – Georgeta Tufan – se numara printre ospataritele cu vechime. Lucreaza din ’82, când a terminat Liceul Economic din Craiova. A fost angajata imediat la OJT. Doi ani a facut ucenicie la Calafat, apoi a fost transferata la faimosul si la moda atunci „Jiul“. Acolo a lucrat 16 ani. Din 2000 s-a mutat la alt restaurant bine cunoscut din aceleasi vremuri „de dinainte“ – Mercur. Este deci ceea ce s-ar numi ospatarita de scoala veche. „Mi-a placut meseria“, spune doamna Geta, scrutând sala restaurantului cu ochi cunoscator. Vopsita proaspat, usor fardata, cu uniforma fara cuta, ospatarita de 43 de ani este la fel de proaspata ca acum douazeci de ani. „Este o slujba frumoasa. Intâlnesti tot felul de oameni, de la lume buna, pâna la oameni saraci, care ies poate o data la câtiva ani la restaurant. Un ospatar profesionist trebuie sa stie sa se poarte si cu unii, si cu ceilalti. Nu trebuie sa fie slugarnic insa! Trebuie sa aiba personalitate, sa nu se lase umilit, sa-i respecte pe clienti, dar sa se faca si el respectat. In plus, o ospatarita trebuie sa fie atenta la infatisare, la atitudine. Trebuie sa fie atragatoare, dar nu vulgara. Sa stie sa glumeasca, dar sa impuna, subtil, limite la glume. Sa nu dezvolte discutii inutile, sa fie curata, eleganta. In felul acesta, toata lumea va fi multumita: clientii de servicii, restaurantul si personalul de aprecieri.
De la lux la piata
Terasa „Navodul“, Piata Centrala. Decembrie spre seara – frig, ceata, ora inchiderii. Sub o copertina de plastic, strânsi la câteva mese inalte – fara scaune – barbatii se incalzezc la un paharut cu zece mii. Muzica populara, miros de mici – atmosfera nu seamana deloc cu cea a unui restaurant instelat. Si totusi, la gratar intoarce carnea cu furculita Nicolae Constantin, odata ospatar de lux. Camasa este ascunsa sub un pulover gros si nici pantalonul nu este din stofa subtire. Dar gesturile si intreaga atitudine il tradeaza: nu conteaza locul, ospatarul trebuie sa fie acelasi – impecabil.
„Am trait si vremuri mai bune“, zâmbeste distins barbatul, ferindu-se de fumul gratarului. „Lucrez de la 18 ani. Terminasem Alimentatia publica – Liceul Economic, deci singura scoala serioasa de ospatari, dupa parerea mea! Apoi le-am luat la rând: in ’68 am fost la «Parângul», in ’70 la «Minerva», doi de armata si apoi la «Jiul». Am fost si la Beharca, m-am intors, apoi la Bratovoiesti – unde am lucrat chiar cu Adrian Mititelu. Dupa aceea, m-am intors la „Minerva“, am stat trei – patru ani si iar m-am dus la «Jiul». Am lucrat numai in restaurante bune, am servit primari, viceprimari, doctori si profesori. Iar unii dintre ei ma saluta si astazi pe strada!“, se mândreste barbatul cu meseria care l-a facut respectat.
De trei ani, lucrurile s-au schimbat insa. La „Jiul“ s-au facut restructurari, s-au angajat baieti tineri. Nicolae Constantin a fost concediat. „Nu puteam sa ramân fara serviciu, n-am avut noroc ca altii, sa-mi asigur o pensie linistita. Trebuia deci sa lucrez. Printr-o cunostinta, am venit aici, in piata. Rau nu e. Nu sunt conditii de restaurant, e drept, nici bacsis nu ai cum sa astepti la preturile de aici, dar cel putin imi fac meseria. Imi place sa vorbesc cu oamenii, chiar daca nu mai sunt asa importanti ca acum câtiva ani. Ce-am câstigat dupa atâtia ani de ospatarie? Respectul de sine. Ce-am pierdut: degetul mic de la mâna stânga, in masina de tocat carne“.
Tinerete si rafinament
Dragos Scoica se incadreaza perfect in peisaj. De numai 23 de ani – frumusel si elegant, tânarul este unul dintre ospatarii alesi pe sprânceana la noul si rafinatul restaurant „Picadilly“. Nu are experienta prea vasta – abia a absolvit cursurile de sase luni organizate de Agentia Judeteana de Ocupare a Fortei de Munca – dar a invatat regulile din mers. „Nu este o meserie usoara, trebuie sa stii ca fiecare amanunt conteaza atât pentru tine, ca angajat, cât si pentru prestigiul restaurantului: cum sa iei clientii de la usa, «sa vezi» unde sa ii asezi – pe cei mai in vârsta la o masa retrasa si linistita, pe cei grabiti lânga usa, iar pe clientii fideli, care si-au stabilit in timp «masa personala», sa-i asezi, in cazul in care aceasta e ocupata, in apropiere“, spune el.
Nu-si da cu parfum – una dintre regulile pe care le-a aflat inca din scoala – sa nu deranjeze nasurile sensibile. Un deodorant discret, cât sa-l tina fresh toata ziua, o idee de gel pe parul blond, pentru fixarea tepilor moderni, dar cuminti, manichiura perfecta si camasa imaculata sunt detalii obligatorii pentru un ospatar care se respecta. „Nu se poate altfel. Schimb camasa in fiecare zi. In plus, trebuie sa am la mine una de schimb, in cazul in care se intâmpla vreun accident. Trebuie sa ma port elegant, sa vorbesc frumos cu orice client, indiferent de educatia sa. Sa ghicesc din ochi daca prefera ceva anume“.
14 ore pe zi Dragos respecta reguli. Nu râde zgomotos, ci doar zâmbeste potolit, nu alearga, chiar daca arde la bucatarie. Nu vorbeste neintrebat si, atunci când o face, evita tonul familiar, chiar daca se afla in prezenta unui client fidel. Nu sta jos nici o clipa atâta vreme cât sunt clienti in restaurant. Nu se intinde la taclale cu prietenii care vin la el, decât in masura in care ii permite regulamentul: sa ia comanda si sa o aduca. Nici macar cu prietena lui nu vorbeste mai mult decât un schimb de saluturi. De aceea s-au obisnuit sa se intâlneasca numai la sfârsitul programului.
„Intelege toate lucrurile astea, nu-mi fac probleme. De Revelion, de exemplu, voi fi la munca. Ea va merge probabil la un chef, este imposibil sa fim impreuna atunci. E destul de strict totul, dar mi se pare normal. Clientii vin la restaurant sa se simta bine, nu sa fie jigniti de comportamentul nostru“, spune Dragos.
Lasa ciubuc când iese in oras
Atât de bine si-a invatat rolul in numai câteva luni, incât nici atunci când iese din tura, la o bere sau o pizza, Dragos nu uita de unde a plecat si incearca sa fie cât mai indulgent cu cei care il servesc. „Nu pot sa nu ma pun in locul lor, le simt incordarea, stresul. De aceea ma straduiesc sa nu fiu niciodata cu fite, cum ar face cineva care nu cunoaste aceasta meserie, sa nu cer autoritar sa-mi schimbe scrumiera sau sa-mi aduca alt tacâm. Iar la sfârsit las intotdeauna ciubuc, indiferent cum am fost servit!“.
Cu tot stresul si putina libertate de miscare pe care le impune locul de munca, tânarul nu se grabeste insa sa o schimbe. Ii place ceea ce face, desi nu si-a propus deloc sa realizeze o cariera in domeniu. S-a angajat ospatar pentru ca l-a tentat sa cunoasca lumea rafinata, scumpa care vine sa-si petreaca o ora sau o nopate intreaga servind mâncaruri si bauturi fine. Slujba este bine platita, deci a vrut sa câstige si bani. Dar sa adune ani de experienta, sa devina chiar sef de restaurant… „E prea grea functia“, zâmbeste Dragos. „Nu m-am gândit pâna acolo. Pentru mine, viitorul e ziua de mâine. Sa ma simt bine, sa vad oameni diferiti, sa-i cunosc. Voi avea timp sa ma hotarasc ce vreau sa fac in viata. Nu mi-ar fi rusine deloc sa ramân ospatar, insa. Pentru ca meseria asta nu e deloc injositoare, de servitor, cum mi-a spus un taximetrist odata. Este o meserie ca oricare alta, ba chiar mai buna, având in vedere ca trebuie sa fii un pic destupat la minte, sa fii educat, sa-i respecti pe ceilalti si sa arati ireprosabil. Nu multe joburi au avantajele astea si un salariu bun pe deasupra!“.
