Pe drumul care strabate Ciochiuta, o casa mai prapadita intre celelalte. Aici locuieste familia Cucu: Costel si Antoaneta, cu cei doi copii ai lor. Patru oameni pentru care saracia nu este un blestem, ci o portie zdravana de curaj.
Ii prinse intunericul. Lectiile nu erau nici la jumatate, asa ca Maria cauta pe dibuite cutia de chibrituri si aprinse lampa. Sterse sticla cu o bucata de ziar si o aseza pe flacara. Fetele copiilor, concentrate pe carti, se luminara deodata.
„Planul de lectie il terminai, acum mai am sa invat poezia pe de rost. E frumoasa, de Cosbuc“, lua cuvântul dintâi Viorel, un chistoc de baiat, blond si indraznet. Trase cartea mai aproape de lampa, sa desluseasca literele negre. Pauza ii cam taiase insa pofta de invatat. Acum avea chef de vorba. „Asa stam noi de când ne stim, la lampa. Ca noi nu avem curent. Suntem singurii de pe drum fara. Vecinul din dreapta are, ala din stânga la fel. Numai noi nu ne-am pus. Zice tati ca e scump si nu ne ajung banii sa platim“.
Se suci pe marginea patului, puse cartea pe genunchi, apoi la loc, pe masa. Ce rost mai avea sa se grabeasca, oricum se intunecase… Lânga el, Maria ii privea tacuta vânzoleala.
„De-aia n-avem nici televizor. Bine, ca si daca am avea curent nu stiu cu ce am putea sa cumparam noi unul… Sunt scumpe rau, asa a zis tati. Si mai intâi avem nevoie de un frigider sau de aragaz, decât de un televizor care sa ne strice ochii. Da’ putem sa ascultam la aparat, când ne plictisim. Muzica, piese de teatru…“. Ca sa exemplifice, Viorel lua un aparat de radio mic, cu capacul spart. Il batu un pic in palma, sa-i trezeasca circuitele, ii scose bateriile, le puse la loc si invârti butonul. Câteva hârâituri si melodia se scurse in camera.
„E muzica usoara“, aprecie nemultumit Viorel si-l dadu mai incet. „Mie imi plac manelele, dar nu prea dau la radio asa ceva“.
Toata casa intr-o camera
Rasfoi cartea, sa mai piarda vremea, se opri la o lectie din urma pe care o stia, apoi iar la poezia lui Cosbuc. Dar nici de data asta nu-l tinu mult.
„Nu stiu daca stiati, dar noi suntem saraci. Nu foarte, ca altii, pentru ca mami si tati muncesc si chibzuiesc banii. De exemplu: din ce muncesc azi – sunt acum la taiat de porumb la niste oameni, amândoi iau doua sute de mii – tati ne cumpara mâncare pentru mâine. Iar mâine ne ia ce ne trebuie pentru scoala. Si uite asa imparte tot timpul banii, sa ne-ajunga. Suntem patru in casa, n-avem nici pasari, nici porci, nici gradina. Numai niste vie, sa facem vin. Da’ nu mai apuca, beau eu tot mustul, ca-mi place. Si daca n-am suc… Când se duce tata sa vada daca s-a facut vinul, nu mai are ce lua! E gol butoiul!“.
Viorel râse stirb de nazbâtia lui. Lânga el, Maria il privi ingaduitoare ca o sora mai mare.
„A, mai avem patru catei de la catea: Luna, Gixi, Beti si Rex. Ei sunt singurele noastre jucarii. Da’ ii dau la copii, ca la noi mor de foame. Il pastrez numai pe cel mai frumos, pe Gixi. E si ceva mai gras…“. Statu o clipa, sa-si traga sufletul. „In rest, nimic. Casa asta, pe care a facut-o bunicu’, tata lu’ tati. El a construit-o pâna sus, dup-aia a murit si tati a trebuit sa faca tavanul si acoperisul. De tencuit n-a mai avut cu ce. Da’ zice tati ca la anu’ o repara sigur, dupa ce strâng bani. Mai ales ca din doua camere, numai una e buna de locuit. Ailalta s-a darâmat toata, mai tinem acolo haine si niste saci cu boabe. Aci, unde stam acum, e de fapt toata casa noastra“.
„Nu murim de foame…“
Facu privirea roata prin camera, sa arate averea: la geam, masa acoperita cu o musama decolorata – buna si pentru mâncat, si pentru invatat. De-o parte si de alta paturile, stâlciate, acoperite cu niste cuverturi lucrate de mâna. Pe-un perete, un dulap plin de boarfe; celelalte – acoperite cu icoane, fotografii de familie indoite la colturi, cioburi de oglinda si flori artificiale. Iar in colt, o palma de soba, pentru gatit si incalzit incaperea.
„Asta e bogatia noastra“, concluziona Viorel, serios. „Eu zic ca e destula sa traim. Adica nu murim de foame, ca altii, mai nenorociti. Nu avem noi fripturi si dulciuri, si nici bicicleta de care-mi doresc de când eram mic… Da’ tati si mami muncesc. Eu invat foarte bine – sunt deja in clasa a patra si am luat numai premiul intâi pâna acum. Iar Maria da la liceu anu’ asta. Adica, vreau sa spun ca suntem oameni seriosi si o sa ne descurcam!“.
Baiatul deschise din nou cartea. Pierduse timpul destul, trebuia sa se apuce de treaba. Maria lua si ea caietul cu comentarii. Pâna veneau parintii de la porumbi, cu mâncarea luata de la magazin, terminau lectiile. Dupa ce pregateau masa si faceau curatenie, aveau tot timpul pentru distractie: sa asculte niste muzica la radio si sa se joace cu cateii.
