La Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova, marti 26 septembrie, s-a jucat spectacolul „Caderea“, de Albert Camus, in traducerea, adaptarea si interpretarea lui Nicu Nitai.
Criticile au ales „Caderea“ ca un spectacol ce trebuie jucat la nesfârsit. „Caderea“ este un spectacol de exceptie, dar mai ales un eveniment impresionant, unul dintre spectacolele perfecte din ultimii ani. Textul este genial, iar interpretarea pe masura textului. Nitai, om de teatru idealist si serios, a adaptat opera lui Camus cu o modestie demna de toata lauda. Nitai are o prezenta scenica admirabila si este foarte simpatic. Spectacolul lui inspira respect pentru ca el insusi exprima un profund respect fata de autor si de spectator.
„Caderea“, una din cele mai importante opere ale secolului XX, ne prezinta un portret fidel si necrutator al omului modern, adept declarat al progresului, culturii si libertatii care de fapt a devenit un martor mut si colaborator de ocazie al opresiunii, al ignorantei si al sclaviei. Eroul sau antieroul, Jean Baptiste Clamence, fost avocat al „nobilelor cauze“ la Paris, isi petrece zilele si mai ales noptile intr-un bar rau famat din Amsterdam, unde si-a ales rolul de „judecator penitent“.
Din aceasta postura dirijeaza fara concesii propriul lui proces, dezvaluind nemilos laturi degradante ale caracterului sau. Dar, pe nesimtite, portretul lui devine oglinda noastra si, in cele din urma, se pune intrebarea daca J.B. Clamence a condus procesul lui personal sau procesul intregii societati civilizate.
Atitudinile existentiale ale lui Camus se regasesc inclusiv in piesele sale de teatru
Literatii stiu ca opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrând in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – „soarele si umbra unui suflet mediteranean“. Volumele de povestiri „Reversul si Fata“, „Exilul si imparatia“ contin, in forma artistica, episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipe tematica romanelor, spun criticii. De asemenea, este binecunoscut ca Moartea fericita este varianta initiala a „Strainului“ (1942), caruia i-au urmat „Ciuma“ (1946) si „Caderea“ (1956), romane ce propun doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii. „Caligula“ (1938), „Neintelegerea“ (1944), „Starea de asediu“ (1948) si „Cei drepti“ (1949) formeaza teatrul camusian care reia in forma dramatizata idei din romane si eseuri. Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta „neintelegere“ ia act strainul, Meursault, in inchisoare, citind un articol de ziar lipit de peretele celulei sale. Astfel, atitudinea existentiala a lui Camus nu lipseste nici macar din teatrul scris de acesta.
Camus nu acorda eroilor sai sansa de a iesi din absurd
Romanele celebrului autor francez propun un continut problematic, precum in Strainul, formule narative noi, precum in „Caderea“ – unde se intâlnesc structuri epice inserate intr-un monolog – si sensuri alegorice dezvoltate, ca in „Ciuma“. Revenind la Meursault, protagonistul primului roman publicat, acesta ucide un om in timpul unei incaierari. Cum a ucide „din cauza soarelui“ nu poate fi o motivatie acceptata nici de aparare, nici de acuzare, el asista in timpul procesului la deformarea realitatii de catre ambele parti, care admit ca proba concludenta faptul ca eroul nu a plâns la moartea mamei sale. Rememorându-si existenta, Meursault are sentimentul ca traieste o farsa si ca absurdul i-a intins o capcana din care nu are cum sa iasa decât condamnat, intrucât gloantele trase in arab au fost „bataile in poarta nenorocirii“. Aceste precizari sunt necesare pentru cititor, fiindca alt strain este si personajul romanului „Caderea“, care nu se sustine prin epic, ci tocmai prin semnificatiile exilului. Jean-Baptiste Clamence este un avocat parizian celebru, a carui specialitate au fost cauzele nobile si a carui conduita s-a desfasurat exemplar, pâna când, intr-o seara, a vazut o femeie aruncându-se in apele Senei si el nu a facut nimic pentru a-i impiedica sinuciderea. Criticii literari spun ca acest moment il transforma in judecator al sinelui, iar textul, integrând accente dostoievskiene (Insemnari din subterana) sau ecouri din Faulkner (Recviem pentru o calugarita), construieste un monolog in care singura voce a cartii se acuza si se destrama in fata unui narator imaginar, ce ii potenteaza sentimentul exilului. Astfel, marele Camus pare sa nu acorde eroilor sai sansa de a iesi din absurd, instrainare si vinovatie nici macar prin moarte. De aceea, cartile lui Albert Camus n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca nici unui impatimit de literatura adevarata.
