Numarul de inspectii scolare, de bacalaureate la care am fost presedinte este suficient de mare ca sa determine tulburari de comportament si de perceptie mai multor persoane, daramite uneia singure.
Si totusi, dupa 50 de ani de invatamânt n-am gasit raspunsul la urmatoarea intrebare: in ce proportie scoala formeaza pe elev sau il deformeaza.
Involuntar si normal, modul de gândire al profesorului se transmite elevului; astfel, unele caracteristici posibile, native, ale elevului sunt deprimate si dominate de matricea logica a dascalului. Cum s-ar putea ameliora acest lucru? Dând elevului numai cadrul, jaloanele, urmând ca el, prin lectura manualului sau a altor texte, sa interpreteze continutul disciplinei respective dupa caracteristicile propriei gândiri si inteligente.
Cel mai elocvent exemplu este acela al studiului literaturii. Din scriitorul respectiv, cineva, nu elevul, a selectat anumite lucruri. Analiza creatiei respective se face pe baza opiniilor unui critic selectat de altcineva; opiniile lui devin astfel judecati absolute. Si atunci, cu ce a ramas elevul din studiul scriitorului respectiv? Nu cu mesajul autorului, ci cu anumite secvente impuse si cu anumite opinii ale unui critic (care, se stie, are sarcina sa-i explice autorului ce a vrut acesta sa spuna in opera sa). Unde intervine sensibilitatea elevului, cum se dezvolta calitatea sa de a selecta si de a judeca? Elevul este de fapt in invatamântul nostru un recipient in care se vâra cu forta ideile si opiniile altora, daca se poate cât mai multe. Nu zic ca, de la inceput, elevul are calitati de selectie, interpretare; dar de simtire are; si astfel poate sa-si dezvolte simtul critic, de sinteza, de analiza, pe cai in egala masura reale si mai ales afective; aceasta ultima cale e mult mai puternica deoarece se bazeaza pe asentimentul elevului.
Alt element deformant este acela ca lipsesc mijloace, cai, metode de a efectua sinteze. Elevului i se preda o lectie, care este o particica dintr-o disciplina, iar in ora urmatoare el stie ca va fi ascultat din acea lectie. Dar nu va avea ocazia realizarii sintezei disciplinei respective, pentru a-i intelege logica interna si a retine esentialul. Caci detaliile, amanuntele se uita repede; dar daca ai elementele de baza ale structurii respective, atunci o poti reconstrui, cel putin in partile ei definitorii.
Cresterea participarii individuale a elevului la procesul de invatamânt, a muncii independente ar duce la o eficienta sporita a laturii formative.
Dar pentru aceasta programele, disciplinele ar trebui mult simplificate si reduse la ideile si conceptele de baza. Din pacate, noi mergem pe principiul „sa dam elevului cât mai mult ca sa aiba de unde uita“, in loc de „sa-i dam putin ca sa poata tine minte“. In felul acesta se realizeaza o „deformare a elevului, fiind astfel considerat receptor“ si prea putin creator. Asta aminteste de scoala din Crotona a lui Pitagora, unde, in primii cinci ani, elevii erau „akusticoni“; ceea ce insemna ca trebuia sa asculte si sa nu vorbeasca. Dar aceasta avea alt scop; acela ca, atunci când vrei sa emiti o parere, ea trebuie sa fie bine documentata.
Din pacate, mai este un aspect, pe care nu-l voi dezvolta aici; acela al motivatiei sociale a instructiei, a necesitatii ei pentru reusita in viata. Or, când vezi atâtia semianalfabeti ajunsi in functii inalte sau sfidând cu opulenta lor, incepi sa-ti pui niste intrebari.
