Maica-sa l-a parasit in scutece, taica-sau a inchis ochii tocmai când avea mai multa nevoie de el. Liviu Popa a ramas sa infrunte singur viata, inarmat doar cu o undita de trestie.
Se trezeste in fiecare dimineata la patru. Nu-si pune ceasul sa sune – nici n-are unul – dar e de ajuns sa o auda pe bunica-sa foindu-se in pat. Se scoala. Pe bâjbâite, iese in curte si se duce la fântâna. Cu ochii cârpiti de somn, arunca o galeata de apa pe el, sa scuture toata moliciunea. Apoi se-ntoarce in casa. „Nu mai plecasi?“, aude din pat vocea ingrosata de tutun prost a lui bunicu-sau. Nu raspunde. Sta o clipa pe scaunul scund, a lene. Se dezmeticeste. Apuca undita din coltul camerei, o pune pe umar si iese. Afara, abia se crapa de ziua. Cerul prinde sa-si desfaca pleoapa inrosita de somn peste sat. Liniste pretutindeni, pustiu. Imbratiseaza cu privirea locul: atunci ii place cel mai mult, când nu mai e nimeni in jur, când nu e decât el, singurul stapân al lumii. O ia marunt pe carare, plescaind fericit din buze. Il asteapta o noua zi frumoasa de pescuit.
„Daca n-ar fi el, eu as cersi…“
Liviu are 12 ani. Pescuieste de când se stie. Mai precis, de când a crescut ceva mai mare de piciorul broastei si a trebuit sa-si câstige singur bucatica de pâine. Asa i-a spus bunica-sa: „Ma-ta te-a facut si te-a lasat aci de izbeliste, ia si munceste acum daca vrei sa traiesti!“. Copilul si-a inghitit lacrimile si a tacut. Avea dreptate, stia si el cu mintea lui cea mica. Bunicii abia puteau sa mai tina casa. Taica-sau era mereu mai bolnav, fara putere. El era cel mai sanatos din casa, deci trebuia sa se apuce de ceva. Ce sa fi facut la vârsta lui? A luat un bat de trestie, l-a taiat la capete, l-a cioplit, i-a legat un fir de plastic primit de la un unchi mai batrân, i-a pus cârlig si gata! S-a apucat de pescuit. La inceput in joaca, sa-i treaca timpul pe balta cu baietii. Apoi, când taica-sau a intrat in pamânt din cauza cancerului, baiatul a luat treaba in serios. De-acum era mare, singurul barbat in casa!
„Doua, trei kilograme, cam atât prind intr-o zi“, spune soptit, sa nu sperie pestele. Sta pe marginea unei barci sparte, cu ochii tinta la obrazul neclintit al apei. „Nu e mult, dar mi-ajunge sa-mi mai iau si eu dulciuri, ca astia-mi plac cel mai mult! Bine, asta când apuc sa ramân cu ceva. Ca, de obicei, nici n-ajung bine acasa si imi cere taica sa-si ia un pachet de tigari. Da’ ia toti banii, mie si lu’ muica nu ne mai lasa nimic…“. In coltul buzelor i se zbate o umbra de zâmbet. „Ce sa fac? Nu pot sa-i cer, ca el ma tine in casa. E batrân, le cam are si cu bautura, da’ daca n-ar fi el si muica, eu as fi pe strazi sa cersesc…“.
Balta ii tine loc de mama si de tata
Dimineata de la patru, pâna dupa prânz, la doua, Liviu sta pe marginea baltii. Nemâncat, nebaut, asteapta rabdator sa i se umple plasa de rafie s-o duca acasa. Când crede el ca a facut destul peste pentru un kil sau doua, se ridica si pleaca. Da marfa batrânului si apuca sa imbuce un colt de pâine indesat cu doua rosii. Bea o cana de apa si se intoarce. Si pâna cade noaptea pe crestetul Salciei, Liviu vegheaza balta, singura care i-a ajuns si mama, si tata, si acoperis.
„Când a plecat mama – aveam doar doua luni – n-am stiut. Mi-a fost greu când am inceput sa cresc, ca vedeam copiii cu parinti ce fericiti erau. Apoi, când s-a mai dus si taica, am zis ca totul s-a sfârsit. Dar au ramas bunicii de care trebuie sa am grija, cât s-o mai putea… Ce o sa fac când n-or mai fi nici ei, nu stiu. Dar pâna atunci pescuiesc. Asa, cu undita in mâna, in linistea de la balta, ma gândesc la mama, la tata, la toata lumea asta mare… Imi pare rau numai ca nu prea ajung la scoala. Nu prea am timp, cu toata munca asta…“. Firul de plastic tremura. Baiatul tâsneste din barca si trage cu putere. Cu chipul deodata luminat, arunca prada in plasa. Nici de data asta nu ajunge cu mâna goala acasa…
