Cine dintre noi nu l-a asteptat macar o data cu sufletul la gura? Pândindu-l pe dupa perdea, ciulind urechile la fiecare clinchet de bicicleta de pe drum, tresarind la orice fosnet de hârtie, crezând, sperând ca a adus-o, in sfârsit? Sarind in cele din urma ca ars, deschizându-i usa cu infrigurare si primindu-l ca pe prima si ultima, unica gura de aer. Cine nu i-a smuls lacom din mâna pretiosul obiect – scrisoarea – aproape brutal, aproape hoteste, pentru ca apoi sa-l faca partas la mica si plapânda fericire?
„Postasul aduce vestea buna“, spune Nichi Motoi, dirigintele OPDC Craiova, care, in lipsa de vreo gluma ori superstitie referitoare la factorul postal, se multumeste sa enunte, de fapt, misiunea angajatului Postei Române. Cât se poate de corecta, daca stam sa ne gândim ca postasul este singurul care poate sa aduca vestile de la mii de kilometri departare, felicitarile de la cei dragi in preajma sarbatorilor ori informatiile zilnice, din presa. E drept ca tot in cârca lui se poate arunca uneori si teancul gros de facturi, picate mereu pe neasteptate. Cu putina bunavointa insa, aceste incidente ar putea trece practic neobservate! Pâna la urma, postasul are si el facturile lui – ba câteodata si le aduce chiar singur acasa!
Eroul cu posta
Numai in Craiova, 148 de factori postali bat zilnic la câte o usa, iar in tot judetul Dolj, vreo cinci sute. Pe bicicleta ori pe jos, postasii parcurg zeci de kilometri pentru a aduce in casele românilor scrisori, ziare, mandate, pensii. Nici barca nu le e straina. Asa cum declara Doina Preda, sef Serviciu vânzari din cadrul Directiei Regionale de Posta Craiova, nu sunt putini factorii postali care activeaza in zonele calamitate ale judetului si care sunt nevoiti sa se deplaseze cu barca pentru a duce pensiile ori corespondenta la sinistratii de acolo. N-au lipsit o zi, n-au pierdut o scrisoare. Ba chiar au comis adevarate acte de eroism, cum nu se intâlnesc prea multe in zilele noastre. Asa s-a intâmplat cu Marian Cojocaru, agent postal la Oficiul Postal Rural Mecanizat Craiova, agentia Cleanov. „Desi i-a fost inundata gospodaria, inclusiv casa in proportie de 80%, a continuat sa-si faca schimbul de expeditie si distribuirea fara a avea reclamatii din partea beneficiarilor“, spune Doina Preda. Ca urmare, Marian Cojocaru a fost numit „Eroul de la Oficiul Judetean de Posta“ si a fost recompensat pe masura faptelor sale. Chiar daca nu se confrunta cu aceleasi conditii vitrege, nici ceilalti confrati ai lui Marian Cojocaru nu sunt totusi scutiti de riscurile meseriei. Sa intâlnesti zilnic zeci, sute de oameni, sa le ghicesti reactiile, sa-i intelegi si sa-i satisfaci cu serviciile prestate nu e tocmai usor. E aproape eroic!
Maternitatea poate sa astepte, posta nu!
Mai are doua luni si naste. Cu toate acestea, Eugeniei Dicu nu-i vine sa stea locului o clipa. Carând geanta de vreo cincisprezece kilograme opt ore pe zi, din poarta-n poarta, din bloc in bloc si din etaj in etaj, postarita de 28 de ani parcurge zilnic macar zece kilometri. Mai in gluma, mai in serios, se gaseste mereu câte un coleg sa-i prezica viitorul celui mic. „Eugenie, p-asta-l faci postas direct“. Atingându-si cu dragoste pântecele pretios, femeia râde, fara sa se supere. Oricum, se gândeste ea câteodata, când sta sa mai rasufle, si de-ar fi sa fie asa, ce e rau in asta? Munca cinstita, la urma urmei. Daca nu-l ajuta soarta sa se faca ministru de externe, poate foarte bine sa fie postas, nu?! Mai ales daca o sa-i placa meseria cum i-a placut ei. „Soacra-mea e postarita de-o viata. Mergeam cu ea inainte, s-o mai ajut. Mi-a placut ce facea, cum era tratata de oamenii care ii deschideau usa. Când s-a ivit un loc liber, nu am pierdut ocazia sa ma angajez“, povesteste tânara intre doua opriri.
Lucreaza numai de vreo opt luni si nici nu are un sector al ei, unde sa lege cunostinte cu cei carora le duce corespondenta. Eugenia e angajata „pe concedii“ – adica se muta de la un sector la altul al Craiovei, tinând locul postasilor care isi iau concediu. Nu o deranjeaza insa, stie doar ca, asa cum se intâmpla la orice loc de munca, ii trebuie ceva vechime sa avanseze in functie. Pâna una-alta, sa vina copilul.
„Atunci o sa ma pot ocupa serios de cariera“, zice cu hotarâre. „In orice caz, nu am mult de asteptat. N-o sa-mi iau tot concediul de maternitate. In primul rând, pentru ca sunt prea activa sa stau numai acasa, apoi ca… am nevoie de bani“.
La tara, persoana importanta
In Macesu de Sus, postasi sunt doi: Iuliana Stârcu si barbatu-sau, Dan Stârcu. E drept ca doar unul este angajat la Posta Româna cu carte de munca – si anume Iuliana – dar, de patru ani de când au luat „sectorul“ Macesului, toata lumea ii stie pe amândoi de postasi. Si nici nu ar avea de ce sa se insele: amândoi la uniforma, amândoi cu gentile pe umar, amândoi la fel de sârguinciosi in munca prestata. Singura diferenta – numai unul are bicicleta.
„Are vreo 20 de ani“, zice Dan Stârcu, intr-o pauza pe marginea santului. Mângâind cu tandrete coarnele credincioasei prietene, spune: „O am de la bunicu’, Dumnezeu sa-l ierte, era primar, mergea cu ea la primarie! Nevasta-mea, si dac-ar avea una, n-ar sti sa mearga pe ea“ si râde.
Acum vreo 17 ani, lucrau in Craiova. Iuliana era lacatus mecanic, Dan – mecanic si macaragiu. S-au retras la tara. O vreme, barbatul a lucrat la IAS. Apoi, dupa ce au mai crescut copiii, Iuliana si-a gasit serviciu la posta. „Bun“, apreciaza barbatul. „Curat, nu e de dat cu sapa, de murdarit mâinile. Vorbesti cu oamenii frumos, ei la fel cu tine. Eu o mai ajut din când in când, in zilele aglomerate. Cum e azi: ea da pensiile, eu impart scrisori si ziare“.
Si cum la tara, dupa primar, popa, invatator si doctor, urmatorul ca importanta este postasul, sotii Stârcu o duc regeste. Nu neaparat financiar – salariul impartit pe din doua nu e chiar trai pe vatrai – dar ca pozitie sociala sunt de departe oameni de baza in comuna.
„Cetatenii ne respecta! Noi le ducem informatia, scrisorile de la rude, banii! Cum sa nu fim mândri de asta?!“, se infige mândru in sa Dan Stârcu si porneste mai departe pe ulitele Macesului.
Scrisorile postasilor ajung primele!
Dupa 23 de ani de strungarie la Electroputere, Constantin Stoian s-a reprofilat: s-a facut postas.
„Nu mai eram sigur la vremea aceea ca era ce imi doream. Nici financiar nu eram prea satisfacut“, explica el decizia luata acum zece ani. Asa ca, intr-un moment crucial, a ales: s-a inscris la examenul pentru postasi. Rezultatul – a primit in aceeasi zi geanta de piele si uniforma. De atunci, zi de zi, luna de luna, le aduce oamenilor in casa bani si vesti bune. Satisfactia lui Constantin este fara masura astazi: nu mai sta inchis intr-un singur loc câte opt ore pe zi, cunoaste oameni noi, leaga relatii durabile. Unde mai pui ca scrisorile lui ajung cel mai repede la destinatie!
„Am copiii in Italia. Imi scriu foarte des. Iar meseria mea imi permite sa primesc corespondenta inaintea tuturor: scrisorile de la ei sunt calde, luate direct de pe rastel!“.
La experienta pe care a adunat-o in mii de kilometri, desfasurati pe vreo cincisprezece ani de angajat-model la Posta Româna, Marian Bala nu regreta nici o secunda din soarta pe care singur si-a construit-o.
„La inceput am fost curier – asa era pe atunci, un fel de stagiu pâna la functia de postas. Distribuiam telegrame si mandate telegrafice“. De 11 ani, bate acelasi sector craiovean. „Cu piciorul, ca nu-l lasi nesupravegheat in fata blocului, ca pe bicicleta“, râde el. „Imi cunosc clientii in cele mai mici amanunte. Stiu când isi beau cafeaua, când scot câinele la plimbare, când manânca. Le stiu tabieturile, pretentiile si ma port cu fiecare dupa cum imi cere. Ii respect si ma respecta, acesta este cel mai important lucru“.
Postasul – vestitor de bine
Profesori universitari, medici, directori sau frizeri, Marian Bala ii cunoaste pe toti. Trecându-le pragul zi de zi cu câte o scrisoare ori un ziar in tolba, i-a observat pe toti, schimbând o etapa a vietii cu alta, burlacia cu casnicia, saracia cu bogatia… sau invers. „As putea scrie romane! Am fost martor la istorii de familie. Sunt oameni pe care acum câtiva ani ii vedeam plecând la serviciu, fericiti si multumiti de viata lor. Iar acum, când intru si ma invita sa iau loc cât tai cuponul de pensie, le ascult necazurile, problemele, dezamagirile. Atât de multe si atât de diferite sunt situatiile pe care le intâlnesc! Trebuie sa-i intelegi, sa-i asculti rabdator si chiar sa-i ajuti, atunci când poti sa o faci. Asa cred eu ca trebuie sa fie postasul: nu doar cel care baga factura de telefon in cutia postala, ci persoana care vesteste de bine, care le aduce clientilor sai alinare, chiar zâmbete pe chip!“.
In atâtia ani si atâtea case in care a intrat – atâtea amintiri. Care mai vesele, care mai triste, toate s-au adunat in geanta incapatoare a lui Marian. Iar când are nevoie de o confirmare pentru alegerea facuta, le scoate pe rând si le desarta. Desigur, pe cele vesele.
„Imi aduc aminte ca acum ceva timp, mergând prin sector, am ajuns la domnul Zamfir, antrenorul de la Universitatea. Nu aveam nimic sa-i las, dar el m-a oprit: „Mariane, zice, astept o scrisoare din Japonia. Urgent!! La patru am avion si nu stiu ce sa fac. Du-te repede si caut-o!“. Am plecat rapid, m-am intors cu scrisoarea. A rupt plicul in fata mea: primise biletul de avion si contractul pe un an!“.
