Stefania Tudosie locuia acum o luna in Negoi. Alaturi de parinti si un frate mai mare, fetita crestea fericita in lumea tihnita de la tara. De o luna, insa, totul s-a schimbat.
Stefania are sapte ani. Nu merge la scoala inca, doar la gradinita. Dar se ducea mai demult. Tare ii placea, recunoaste fetita, rosind pâna-n vârful urechilor: acolo veneau toti copiii, aveau sumedenie de jucarii, de papusi cu parul lung si rochite frumoase, de carti colorate. Nu se satura niciodata de ele, chit ca ajungea prima, dis-de-dimineata, si pleca abia când se incuia poarta dupa ea. Cu greu se despartea de minunatiile de acolo – stia ca acasa o astepta doar un maimutoi de cârpa, chior si descusut pe la incheieturi, singura jucarie pe care i-a luat-o maica-sa când era mica de tot. Il plimba ore in sir, de colo pâna colo, prin curte, ce sa faca, acoperit cu cârpe multe, sa nu-i vada fata, sa-si inchipuie ca e una din printesele de la gradinita. Si in fiecare seara, dupa ce aseza cu grija gramada de cârpe intr-un colt, copila astepta cu infrigurare sa se lumineze de ziua si sa se intoarca numaidecât in locul plin de povesti si zâne frumoase.
Acum o luna era altfel
Dar asta se intâmpla demult, acum o luna, când statea in Negoi, in ulita Craiovitei. Ea, cu maica-sa, taica-sau si frate-sau mai mare, Ionut, aveau atunci casa, curte frumoasa cu flori, grajd cu animale, patul. Nu erau bogati deloc, isi aduce aminte Stefania, dar nici nu rabdau de foame. In tot cazul, aveau unde sa doarma bine, sa nu le fie frig, cum le-a fost azi-noapte, când a plouat peste ei. Maica-sa nu avea serviciu, dar muncea pe la unul si pe la altul, cu ziua. La fel si taica-sau, Tudosie. Si intotdeauna, sâmbata sau duminica, parintii le facea câte o surpriza: le puneau pe perna, când dormeau, ori o ciocolata, ori un mar, incât amândoi – ea si Ionut – sareau in sus de bucurie sa darâme casa. Muncea si Ionut – era de-acum barbat. Avea 15 ani, terminase opt clase si ramasese acasa, s-o ajute pe maica-sa. Ca asa era acolo, in Negoi, la tara: numai copiii de popa sau de primar sau de altcineva bogat se duceau la liceu. Ceilalti ramâneau la munca, sa tina casa. Asa facuse si Ionut. Nu i-a convenit la inceput, a trebuit sa accepte, nu aveau parintii bani sa-l mai tina la scoala. Ea, Stefania, s-a bucurat cel mai mult: nu ramânea singura, avea cu cine sa se joace, cu cine sa povesteasca tot ce invata la gradinita.
Dormitorul 16
Totul s-a sfârsit acum o luna, isi aminteste fetita, pe bancuta din fata cortului. A venit apa, oamenii fugeau, maica-sa a inceput sa plânga, taica-sau era nervos, injura, Ionut strângea lucruri din casa. Se terminase cu toata linistea lor, si-a dat seama bine atunci. Au plecat si ei, intâi la niste rude. Dup-aia au stat vreo doua zile in caruta. Când au venit soldatii si au pus corturi in capatul satului, au mers si ei acolo, sa gaseasca un loc de dormit.
De-atunci, stau toti patru in „dormitorul 16“- asa i-a spus Ionut ca scrie pe cortul lor. Acolo dorm – pe patul care li s-a rupt chiar dupa ce l-au scos din casa – acolo manânca tot ce le aduc soldatii la cazane. Numai Ionut si taica-sau mai muncesc si asta fara bani – ii ajuta pe militari la carat ajutoare si alimente. La gradinita nu se mai duce, ca e prea departe de tabara si oricum nu mai vin multi copii – au plecat prin alte parti, la rude. Nimic nu mai e ca inainte, se gândeste Stefania, aproape pierduta intre corturile verzi, la fel. E singura acum, se plictiseste. Mai sunt copii acolo, in tabara, dar nici unul dintre cei pe care-i stia ea: mai mici, speriati si plâng mai tot timpul, din te miri ce. Nici macar nu vrea sa incerce sa se imprieteneasca. Dintr-un singur motiv: nu-i place acolo deloc, uraste tabara de sinistrati! Si nici macar n-a luat maimutoiul de cârpa cu ea.
