Premiera spectacolului „Medeea“, de Euripide, in regia lui Yiannis Paraskevopoulos din Grecia, s-a jucat sâmbata, 15 aprilie, pe scena Teatrului National „Marin Sorescu“ din Craiova. „Medeea“ este un spectacol realizat de regizorul grec in numai cinci saptamâni, ceea ce s-a simtit. Cu toate acestea, actorii au fost scosi la rampa, spectacolul a avut succes, dar nu se poate vorbi de un succes care sa te lase fara respiratie. Paradoxal, in aer plutea duhul celebrului regizor Silviu Purcarete.
In caietul de prezentare a spectacolului, Yiannis Paraskevopoulos face o marturisire interesanta: „Pentru notele regizorale as vrea sa imprumut cuvintele lui Giorgos Cheimonas care exprima exact viziunea mea asupra acestei puneri in scena. Este un extras din prefata traducerii «Medeei» lui Euripide, carte aparuta in 1989“. Fara tagada, este invers. Astfel, Giorgos Cheimonas spune in prefata sa ca tragedia Medeea , opera cu cel mai profund caracter erotic scrisa vreodata, este un text inspaimântator de sec: „Nici un cuvânt al Medeei nu exprima nici cel mai mic sunet de iubire, iar singura delicatete care razbate din discursul sau arid apare atunci când se adreseaza copiilor ei. (…) Cu o stare de furie permanenta, dar si cu multa stapânire de sine, pregateste distrugerea lui Iason: ii va ucide sotia cea tânara si pe tatal acesteia, dar ii va ucide si pe copiii ei, copii care sunt ai lui Iason“. Giorgos Cheimonas se intreaba: „Ce este aceasta pornire navalnica spre distrugere? Pedeapsa, razbunare, echitate? Durere si «justificare» a sinuciderii, in care sinucigasul ii cheama la moarte pe toti cei dragi lui? Si de unde apare? Din gelozie, din decadere si umilinta, din teama de exil? Din inutilele sale jertfe, din curajul sau zadarnic?“ Acelasi autor, se pare, gaseste raspunsuri: „Toate acestea, una câte una, le ofera tragedia sau se subinteleg. Intre Medeea si Iason, intre Medeea si noi. Si toate acestea au ca finalitate inevitabilul si nedreptul sau sfârsit“. Cheimonas spune ca Medeea nu a iesit niciodata din intunericul ce o inconjoara si actiunea sa extrema de iubire fata de Iason este aceea de a-l constrânge, de a-l forta sa se intâlneasca cu ea, chiar si zdrobit de durerea copiilor ucisi: „Nu este vina ei, nu exista alta cale. Alt sentiment nu mai are pentru a-l putea folosi. Durerea pentru copiii sai este ultimul, este unicul truc al Medeei care il va conduce pe Iason catre cea mai chinuitoare, cea mai adevarata unire cu ea. De aici, nimic nu mai conteaza. Iason se indreapta spre intuneric“.
Regizorul Yiannis Paraskevopoulos constientizeaza ca Medeea traieste intr-un intuneric al sau, de unde se nasc toate hotarârile acesteia: „Traieste sperând intr-o noapte eterna, iar Euripide ii ofera drept cadou ziua eterna, asa cum ea ii ofera darul lui Iason – Durerea eterna“.
Cerasela Iosifescu a interpretat magistral rolul Medeei
Actrita Cerasela Iosifescu, prezenta carismatica si cu o inegalabila forta de expresie, a interpretat magistral rolul Medeei.
Ofera senzatia ca se confunda cu personajul, abordeaza intreaga gama a inflexiunilor vocii, de la soapta muscata pâna la sonoritatea primitiva a disperarii. Totul este dublat de o gestica expresiva demna de invidiat. Se misca precum o stapâna pe spatiul tradarii, alternând expresia glaciala cu stranietatea numeroaselor chipuri barbare, chipuri frânte ori nedumerite. Neindoielnic, aceasta se detaseaza net, in special, de actritele care au alcatuit corul. De ce? Pentru ca tensiunea dramatica a spectacolului presupun ca se dorea – cum ar fi fost firesc – a fi dezvoltata de conflictul dintre Cor si Doica, personaj feminin, care o reprezenta si o suplinea pe Medeea. Insa… Corul nu a fost mânat de impulsuri viscerale, insotindu-l si sustinându-l pe Iason in mod instinctiv, probabil, cum si-ar fi dorit regizorul. Nu de putine ori, Corul a fost la limita ilaritatii. Actorii Sorin Leoveanu si Valentin Mihali, care au imbracat pielea personajelor Iason, respectiv Creon, au avut o prestatie artistica deosebita. De asemenea, copiii Alexandru Camen si Emy Guran au impresionat spectatorii. Spectacolul a fost structurat pe 20 de tablouri succesive: trecutul, campania argonautilor, prezentul, ploaia, autoritatea, impasul, furtuna, furia, cenusa, lumina din intuneric, razbunarea, piatra, bucuria, dansul mortii, durerea, ruptura, mesajul, teroarea, darul si singuratatea. Asadar, existau toate ingredientele necesare crearii unei atmosfere misterioase, a unei lumi magice stapânite de Medeea. Estetica dinamitarda in arta dramatica, atât de caracteristica ilustrului regizor Silviu Purcarete, ar fi trebuit sa fie la ea acasa. Intr-o oarecare masura a fost, datorita Mirelei Cioaba – asistent de regie a acestui spectacol – care a lucrat cu Purcarete. Nu intâmplator, dupa spectacol, iubitorii de teatru comentau influenta fasta a marelui regizor român, prin intermediul asistentei sale.
Durerea de tip „Medeea“ este cumplit de surprins
Vremurile sunt strâmbe, literatura de esenta nu se mai citeste, genurile profunde au decazut si, drept urmare, arta dramatica nu se mai ridica la cotele din alte dati. Grandoarea teatrului se apropie de amurg, tensiunea dramatica a inceput sa piara, iar tragedia, se pare, a incetat sa mai fie un simbol atribuit intelepciunii. Atmosfera artei dramatice pare sa fi devenit una imbâcsita, din cauza experimentalismului. Desigur, unele experimente pot fi mai mult sau mai putin reusite si acestea depind de viziunea fiecarui regizor. Insa, tragediile marilor antici pot fi asemuite cu scrierile sacre ale umanitatii. Pentru unii regizori contemporani conteaza, in ultima vreme, socul vizual si mai putin substanta textului. Asadar, e greu de inchipuit cum se mai poate restitui miracolul tragediei antice. Si asta, pentru ca traim intr-o era a motivatiilor imediate, in care tragediile individuale reprezinta cel mult o curiozitate pentru ceilalti. Lipsa de compasiune, indiferenta si nepasarea fata de soarta semenilor nostri este o certitudine care demult a inceput sa se contureze la nivel planetar. De aceea, „Medeea“ – cum ar spune un ochi critic – ar trebui sa fie tragedia responsabilitatii colective. Putem fi straini in lume, in propria noastra tara sau casa, dar si in propriul nostru trup sau suflet. Durerea de tip „Medeea“ este foarte greu de uitat sau izolat. Ea bântuie pe toate meridianele lumii.
Si intr-o atare situatie, n-ai cum sa nu te gândesti la spectatorul antic grec si nu poti sa nu te intrebi, chiar daca unii dintre semenii tai te considera pervers: Spectatorului antic grec, cine dintre actori i-a stârnit mila si frica astfel incât acesta sa se „purifice“? Pentru ca, asa cum spunea Aristotel, „Euripide este cel mai tragic dintre poeti“.
Cine este Euripide?
Ultimul mare tragic grec, Euripide, s-a nascut in anul 480 i.H., in insula Salamina. La inceput, parintii sai l-au destinat profesiunii de atlet, dar, in aceeasi perioada (465-455 i.H.), s-a indeletnicit si cu pictura. Abia pe urma s-a consacrat artei dramatice. La 25 de ani, la concursurile tragice, Euripide a ocupat locul III cu tragedia „Fiicele lui Pelias“. Intre anii 422-411 i.H. acesta a ocupat primul loc la concursul de tragedie, intrând in perioada de maturitate a creatiei sale. Gândirea lui artistica a devenit tot mai originala si mai complexa, stimulata de bogata experienta a inaintasilor sai (Eschil, Sofocle) si de valul ideilor noi promovate de filozofii pe care i-a cunoscut. In 431 i. H. a avut loc prima reprezentare a „Medeei“. Cu toate ca autorul celor peste 90 de tragedii si drame cu satiri (din care ne-au ramas 18) era iubit de public, laurii victoriei nu i-au fost acordati decât la cinci concursuri. In anul 412 i.H. , Euripide a scris tragedia romantica „Helena“, iar in 408 i.H. a creat piesa „Oreste“, ultima jucata in fata publicului atenian. In acelasi an, „filosoful scenei“, septuagenar, a parasit Atena si s-a stabilit in capitala Macedoniei, Pella, la invitatia regelui Archelaos. Autorii antici au considerat ca Euripide si-a parasit patria, dorind sa scape de „sagetile“ inveninate ale autorilor comici si de indiferenta publicului. Criticii moderni inclina sa creada ca poetul ar fi avut de indeplinit o misiune politica pe lânga regele Macedoniei. La Pella, Euripide a scris cel putin patru tragedii: „Archelaos“, „Alcmeon“, „Bachantele“ si „Ifigenia in Aulida“, pastrându-se doar ultimele doua si prezentate postum. In timpul verii anului 406 i.H., Euripide a murit la 74 de ani, fiind inmormântat in Macedonia, in valea Aretuzei.
Werner Jager a consemnat: „Alte natiuni au creat zei, regi, spirite inalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit Subiectivul, ci Universalul“. Aristotel constata: „Euripide este cel mai tragic dintre poeti“, iar Heraclit a pus degetul pe rana: „E greu sa lupti impotriva inimii, caci tot ce doresti se cumpara cu pretul sufletului“.
De asemenea, in timp ce Lord Bertrand Russel apreciaza ca „Euripide a fost influentat de Protagoras si de spiritul liber cugetator al vremii“, E.R. Dodds crede ca „exista un razboi civil in fiecare om“. Exemplele pot continua…, insa un lucru ramâne cert. Euripide prefera ca protagoniste femei. Euripide le arata capabile de fapte oribile. Dar el nu cauta nici sa le condamne, nici sa le inteleaga si sa le arate motivele fiecareia. Fedra, Medeea, Hecuba savârsesc fapte monstruoase, dar ele sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi. Razbunarea Medeei este oribila si cu neputinta de scuzat. Insa Euripide, cu o acuta finete de analiza psihologica, expune drama Medeei si ca sotie, si ca mama, când, inainte, de a-i omori, isi saruta copiii: „O prunci, dati mamei mâna dreapta, dati-o s-o sarute! / Iubite mâini si buze dragi, icoane voi / Cu nobil chip, fiti fericiti, copiii mei, / Dar dincol-amândoi!“
